DEPARTAMENTUL FILOSOFIE ȘI ANTROPOLOGIE

 

Video






Log in

   sau    Inregistrare

Cercetarea dimensiunilor inteligenţei emoţionale în violenţa
juvenilă: copiii şi şcoala, 2008 
 
 
Raport de studiu
Chişinău 2008
 

Această publicaţie a apărut în cadrul proiectului “Cercetarea dimensiunilor inteligenţei emoţionale în violenţa juvenilă: copiii şi şcoala”, implimentat de Centrul Antropologic de Cercetări Calitative, de pe lîngă catedra Filosofie şi Antropologie, Universitatea de Stat din Moldova, cu suportul financiar al Reprezentanţei UNICEF în Republica Moldova.
 
Coordonatorii proiectului şi autorii raportului:
Eudochia Saharneanu, doctor habilitat, profesor universitar
Tatiana Mărgărint, magistru
 
La realizarea acestui raport au contribuit: Ina Şalamac, Vera Erhan, Ana Carpovici, Olga Lîsenco, Natalia Veleva, Tatiana Panţa.
 
Aducem mulţumiri tuturor persoanelor care au fost implicaţi în colectarea datelor şi la elaborarea acestui raport, inclusiv copiilor, părinţilor lor, cadrelor didactice care şi-au împărtăşit experienţa la problema studiată.
 
Redactor:
Designer:
 
 
CUPRINS
Introducere
Metodologia cercetării
Rezultate

  • Violenţa în şcoală – aspecte care au fost urmărite în cadrul interviurilor cu elevii
- Percepţia siguranţei în preajma şcolilor
- Conceptul de violenţă definit de elevi
- Modul de manifestare a violenţei elevilor faţă de elevi
- Modul de manifestare a violenţei profesorilor faţă de elevi
- Modul de manifestare a violenţei elevilor faţă de profesori
- Consecinţele violenţei la nivel emoţional
 

  • Percepţia riscului violenţei în mediul şcolar de către cadrele didactice
- Factorii care generează producerea cazurilor de violenţă în şcoală
- Violenţa în şcoală în relatările directorilor de şcoală
- Experienţa şcolii în prevenirea şi combaterea cazurilor de violenţă în şcoală
- Исследование эмоционального и интеллектуального измерения насилия в детской среде: дети и школа
 
Constatări
Concluzii
Recomandări
Anexe
 
 
 
Introducere
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (2002) prin violenţă se înţelege ameninţarea sau folosirea intenţionată a forţei fizice sau a puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup sau unei comunităţi care cauzează sau riscă să cauzeze un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare improprie sau privaţiuni. [Definiţia violenţei după OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) din: World report on violence and health, Geneva 2002, p. 5]
Violenţa şcolară este una din manifestările violenţei cotidiene, şi este un tip particular al violenţei în instituţii. Violenţa este inerentă naturii umane dar acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să i se dea un răspuns ferm prin prevenirea şi combaterea acestui fenomen social.
La finele anilor 60, Johan Galtung a adus în discuţie diferenţierea între violenţa personală şi cea structurală. În cazul violenţei personale, victimele şi autorii pot fi identificaţi fără nici o ezitare. Violenţa structurală produce şi ea victime, dar nu persoane, ci structuri specifice organizatorice sau sociale, în acest caz condiţiile de viaţă fiind cele care stau la baza acesteia. Conform aceastei tipologii a violenţei după J.Galtung, violenţa în şcoală nu este altceva decît violenţă personală. Pedepsele fizice în şcoli nu au fost nici acum suprimate în 106 ţări ale lumii, dar chiar şi în ţările unde au fost interzise, punerea în practică şi monitorizarea aplicării legii este, adeseori, ineficientă.

  • Violenţa fizică: include orice fel de agresiune care implică folosirea forţei, indiferent dacă este folosită o armă sau un obiect, şi care produce suferinţa fizică. In această categorie putem include, de exemplu:
o Restricţionarea cu forţa a activităţii sau mişcării celeilalte persoane;
o Scuturarea de umeri a celeilalte persoane;
o Împingerea sau înghiontirea;
o Aruncarea cu un obiect greu;
o Împungerea;
o Lovirea sau pălmuirea;
o Tragerea de păr;
o Muşcarea;
o Sufocarea;
o Bătaia.
Prima ţară din lume care a interzis toate formele de pedeapsă corporală aplicate copiilor este Suedia, experienţa acestei ţări arată că reducerea fenomenului violenţei nu se poate baza doar prin interdicţie ci prin campanii de educare a publicului larg desfăşurate ani la rînd. Ca rezultat o schimbare în metodele de disciplinare aplicate de educatori (şi de părinţi etc.) copiilor.
 

  • Violenţă psihică: cuvinte sau acţiuni pentru a controla, izola, intimida, sau răni respectul de sine al partenerului. Printre altele ne putem referi la:
o Ridiculizare sau insultare;
o Criticare constantă a celeilate persoane;
o A fi extrem de posesiv nepermitand colegului sa aibă prieteni sau să vorbească cu alţii;
o Ameninţări;
o Stricarea bunurilor.
Elevii sunt supuşi numeroaselor încercări, se confruntă cu probleme ce necesită implicarea persoanelor adulte, competente, care necesită implicarea întregii comunităţi.
Violenţa directă sau fizică este cazul în care există o relaţie clară între subiect şi obiect. Violenţa este exercitată de un autor (subiect), violenţa este suferită de o victimă (obiect). Urmează acele forme ale violenţei în şcoală care indică în mod clar subiectul şi obiectul violenţei în şcoală.
Forme ale violenţei în scoală :

  • violenţa între elevi;
  • violenţa elevilor faţă de profesori;
  • violenţa profesorilor faţă de elevi (comportamentul neadecvat al cadrelor didactice);
  • violenţa părinţilor faţă de profesori, educatori.
Conform unor cercetări printre sursele de violenţă pot fi enumerate situaţiile ca:
- perpetuarea relaţiilor de dependenţă şi subordonare a elevilor faţă de profesori;
- preponderenţa comunicării pe axa profesor-elev şi oportunităţile limitate ale elevilor de a comunica între ei în procesul de învăţare;
- atitudini de ignorare ale profesorilor faţă de elevi, care conduc la pierderea încrederii în sine a elevilor;
- evaluare neobiectivă,
- etichetarea din partea profesorilor cît şi a elevilor;
- sancţiuni inegale;
- decalajul între aşteptările elevilor şi practica şcolară curentă.
Metodologia cercetării
Scopul: Evaluarea dimensiunii fenomenului de violenta în şcoală şi al evidenţierii perspectivei pe care directorii unităţilor de învăţămînt, consilierii şcolari şi elevii o au asupra acestui fenomen;  identificarea principalelor cauze generatoare de violenţă, determinarea influenţei pe care o are violenţa asupra dezvoltării emoţionale şi sociale ale copilului cît şi modalităţile cele mai eficiente prin care diverse mijloace pot fi utilizate în combaterea acestui fenomen.
Obiectivele:

  • Evaluarea dimensiunii fenomenului de violenţă în şcoală;
  • Determinarea surselor violenţei în mediul şcolar la nivelul relaţiilor ce se stabilesc între diferiţi actori ai şcolii;
  • Identificarea poziţiei familiei ca factor de influenţă a violenţei în şcoală;
  • Identificarea poziţiei scolii în soluţionarea cazurilor de violenţă;
  • Elaborarea unui set de recomandări, destinate cadrelor didactice şi parinţilor, cu scopul de diminuare a fenomenului violenţei în şcoală.
Metodologie:
Investigaţia are un caracter calitativ şi cuprinde următoarele metode:

  • interviuri individuale cu copii care au manifestat / faţă de care s-a manifestat violenţă;
  • interviuri individuale cu directorii unităţilor şcolare;
  • interviuri individuale cu părinţi;
  • focus grupuri cu cadrele didactice din şcolile localităţilor respective;
  • Studiu de caz (violenţă elev-elev; violenţă profesor-elev; părinte-profesor; părinte-elev).
Ghidurile de interviu au vizat următoarele aspecte :
  • cauze ale manifestărilor de violenţă şcolară ale elevilor/profesorilor;
  • tipurile manifestărilor de violenţă;
  • locul desfăşurării; actorii implicaţi şi intensitatea/frecvenţa acestora;
  • modalităţile de intervenţie şi prevenţie utilizate.
Pentru o eficientă comunicare au fost respectate următoarele principii:
  • acordul informat;
  • protecţia bunăstării psihologice;
  • interesul superior al copilului;
  • contribuţiile individuale a celor intervievaţi;
  • evaluări ale gîndirii de grup;
  • anonimitatea răspunsurilor individuale.
Raportul final este realizat în urma informaţiei culese prin cele 108 interviuri individuale cu copii din grupul-ţintă, 62 interviuri cu părinţi, 5 focus-grupuri cu cadrele didactice din zonă, 35 interviuri cu directorii şcoală, 22 studii caz. În zona de nord a ţării, în localităţile Bălţi, Floreşti, Sîngerei au fost realizate 23 interviuri individuale cu copii faţă de care s-a manifestat violenţă / care au manifestat violenţă; 10 interviuri cu părinţi; 12 interviuri cu directorii de şcoală; 1 focus-grup cu cadrele didactice; 10 studii de caz. În localităţile Vadul lui Vodă, Orhei (zona de centru), au fost realizate 25 interviuri individuale cu copii faţă de care s-a manifestat violenţă / care au manifestat violenţă; 13 interviuri cu părinţi; 6 interviuri cu directorii de şcoală; 1 focus-grup cu cadrele didactice; 7 studii de caz. În zona de sud a ţării, în localităţile Cahul, Moscovei au fost realizate 20 interviuri individuale cu copii faţă de care s-a manifestat violenţă / care au manifestat violenţă; 11 interviuri cu părinţi; 9 interviuri cu directorii de şcoală; 1 focus-grup cu cadrele didactice; 5 studii de caz. În Transnistria, oraşele Tiraspol, Bender, Camenca, Dubăsari, Dnestrovsc, satul Speia r.Grigoriopol, satul Stroenţî r.Rîbniţa au fost realizate 44 interviuri individuale cu copii faţă de care s-a manifestat violenţă / care au manifestat violenţă; 28 interviuri cu părinţi; 8 interviuri cu directorii de şcoală; 2 focus-grupuri cu cadrele didactice.
Brazelton si Greenspan (2001), identifică nevoile copilului pentru o dezvoltare normală ca fiind:

  1. Nevoia de a avea relaţii emoţionale calde, apropiate, stabile ;
  2. Nevoia de a fi protejat fizic;
  3. Nevoia de a avea experienţe adaptate nivelului de dezvoltare;
  4. Nevoia de a avea responsabilităţi adecvate nivelului de dezvoltare ;
  5. Nevoia de experienţe adecvate diferenţelor individuale ale copilului, intereselor lui particulare ;
  6. Nevoia de a trăi într-o comunitate stabilă, de a beneficia de sprijinul şi cultura acesteia ;
  7. Nevoia de a avea un viitor protejat.
Toate acestea pot fi asigurate în mare masură de familie, de şcoală şi de conlucrarea dintre aceste două.
În calitate de cadre didactice acestea trebuie să le asigure elevilor un climat care să susţină o dezvoltare armonioasă a acestora prin:

  • Asigurarea unei comunicari permanente cu ei şi cu părinţii lor;
  • Tratarea cu respect de către cadrele didactice a elevilor;
  • Dacă se consideră nedreptăţit, să conteste personal sau cu sprijinul părinţilor rezultatele evaluărilor;
  • Informarea copilului despre cele ce i-ar putea afecta;
  • Luarea în consideraţie a opiniei elevilor;
  • Luarea măsurilor pentru protejarea drepturilor şi intereselor elevilor. (Ghidul părinţilor în lumea copiilor)
 
Rezultate

  • Violenţa în şcoală – aspecte care au fost urmărite în cadrul interviurilor cu elevii
- Percepţia siguranţei în preajma şcolilor
 
Zonele din preajma şcolilor sunt percepute de majoritatea elevilor ca fiind în general sigure. Fiind întrebaţi dacă în drum spre şcoală le este teamă de ceva răspunsurile au fost nu sau foarte rar. Chiar dacă majoritatea lor vin neînsoţiţi (de cei maturi) la şcoală şi nu neapărat în transport public. Cei care zic că au careva temeri în legătură cu siguranţa lor pînă la şcoală şi de la şcoală vorbesc de o posibilă manifestare a atitudinii negative din partea colegilor mai mari sau chiar colegi de clasă:
„Se mai întîmplă să ne certăm cu băieţii şi să ne dăm cîte un picior”; „Am venit cu nasturii rupţi, a început de la joacă dar s-a terminat cu bătaie”;  „M-au numit urît şi m-au împins pentru că eu învăţ  bine iar ei nu” – sunt spusele elevilor de vîrstă diferită  despre colegii lor de clasă. Motivele sunt diverse o ceartă anterioară, luare în derîdere sau poreclire.  „M-a bătut un băiat din clasele mai mari, chiar cînd am ieşit din şcoală” – zice Vasile, elev în clasa întîi (caz foarte rar dar prezent). Alte raspunsuri sunt:  Băiat de 15 ani „Nu am cu nimeni nimic, nu am de ce să mă simt în nesiguranţă.”  Fată de 11 ani: „De obicei merg la şcoală cu o colega mai mare, nu ne este teamă de nimic.” „Locuiesc aproape de şcoală, 5minute şi sunt la lecţii, nu mi s-a intimplat niciodată ca cineva să-mi vorbească urît sau să vrea să mă lovească” – spune o fată de 15ani.
Locurile unde cel mai des au loc ciocnirile violente ale elevilor sunt clasa cînd este absent profesorul, curtea şcolii, în drum spre casă, mai rar pe holuri, cantină unde profesorii sunt de servici, sau sunt alături de copii pentru a lua masa.
 

Desen prin care se defineşte violenţa – ca bătaie dintre băieţi
 
 
- Conceptul de violenţă definit de elevi
 
În mod tradiţional şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de întelegere a raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Şcoala trebuie sa profileze caractere, să-i educe tînărului plăcerea de a învăţa, dorinţa de a reuşi şi de a face faţă schimbărilor din lume. În acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune condiţii pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii, poate părea un fapt cel puţin neverosimil.
Şcoala reprezintă un loc unde elevii sunt instruiţi, este şi un loc unde se stabilesc relaţii, sunt promovate valori, se creeaza condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă şi morală a copilului. Clasa şcolară constituie un grup ai cărei membri depind unii de alţii, fiind supuşi unei mişcări de influenţare reciprocă de determinare a echilibrul funcţional al cîmpului educaţional.
Pe parcursul desfăşurării practicii au fost realizate interviuri individuale cu copii din diferite regiuni ale Republicii Moldova cu vîrste cuprinse între 8 şi 17 ani. Am fost interesaţi de a afla ce reprezintă violenţa în mediul şcolar în viziunea elevilor la care am obţinut diferite răspunsuri. În cele mai dese cazuri prin noţiunea de violenţă copiii înteleg următoarele:
O fetiţă de 9 ani spune: te loveşte, te numeşte urît. 
Băiat de 14 ani: se bat elevii, un băiat prost şi altul deştept.
Fetiţă de 10 ani: este un lucru urît, ceartă.
Băiat de 8 ani a răspuns că violenţa este răutate.
Fată de 15 ani: a bate şi a numi urît pe cineva pentru că ţi-a făcut un rău, sau crezi că ţi l-a făcut.

Diversitatea răspunsurilor copiilor privind perceperea conceptului de violenţă denotă diferite experienţe proprii şi improprii ale acestora privitor la fenomen. Studiul realizat arată că violenţa, conform elevilor intervievaţi, se manifestă prin strigăte, înjurături, ameninţări dar şi prin lovituri. Violenţa este vazută de unii copii chiar în familiile lor, cazul în care unul din părinţi este dependent de alcool şi/sau violent. Copilul la rîndul lui manifestă agresivitate faţă de colegi, nefiind capabil să soluţioneze neînţelegerile pe altă cale. Sunt notate o serie de comportamente agresive identificate de respondenti:
 
- ţipetele, apar ca metode directe de a-şi arăta furia, fenomen care descreşte odată cu creşterea vîrstei elevului, la fete persistînd încă multă vreme, tipice mai mult elevilor cu vîrsta cuprinsă între 7-13 ani;
- violenţa verbală exprimată în maniere diferite (poreclă, atragerea atenţiei asupra calităţilor negative ale adversarului, bîrfă) tipica vîrstei 10-15 ani;
- ironia ca formă de exprimare a ostilităţii, caracteristică mai mult adolescentilor;
- înjurăturile, diferite expresii profanatoare sunt mai frecvente la băieţi care, persistă la toate vîrstele.
 
Au fost identificate şi cazuri în care a fost aplicată şi forţa fizică, mai ales la elevii cu vîrsta cuprinsă între 10-16 ani, important este că aceasta a urmat  comportamentelor agresive descrise mai sus.
Violenţa elevilor este manifestată faţă de colegii de clasă sau faţă de colegii de şcoală, cazuri în care sunt descrise situaţiile respective ne arată prezenţa numărului mare de băieţi implicaţi în ele, ceea ce nu ne permite însă să spunem că absente sunt cazurile de manifestare a violenţei din partea fetelor, ele sunt, doar că sau nu sunt recunoscute drept manifestare a violenţei de către cei implicaţi, sau sunt considerate nesemnificative.  Motivele pentru care sa ajuns la un asemenea comportament violent au fost variate:
 
insulta vulgară din partea colegilor, ,, că se dau mari”, distrugerea rechizitelor personale şi a altor obiecte, divergenţe în cadrul orelor, din cauza notelor, din cauza fetelor (pentru băieţi şi invers), pedeapsa pentru fapte rele, nesupunere, „pur şi simplu asa”.
 
Forma mai uşoară a violenţei verbale ca ironia profesorului este semnalată de elevii din clasele mai mari, consecinţele ei, evidenţiate de elevi: sau mobilizare de a schimba ceea ce nu e bun, lipsă în comportamentul, studiul elevului, sau protest în a schimba ceva, elevii dorind de fapt a fi înţeleşi de profesor dar nu luaţi în derîdere. „E tare neplăcut cînd toţi colegii rîd de tine.” „Dacă greşeşti, nu ştii tema nu e motiv să se lege de tine.” Afectat este respectul de sine şi încredere în sine dispare în aceste cazuri, ambele pot fi atît de scurtă cît şi de lungă durată. Elevii nu-şi doresc o aşa atitudine, pentru că le provoacă discomfort psihologic.
Astăzi se acceptă o definiţie largă a violenţei şcolare, incluzînd fapte care nu sunt în mod necesar penalizabile sau care scapă semnalărilor judiciare. De asemenea, se susţine din ce în ce mai mult ideea de a se ţine seama de discursul victimelor în definirea violenţei şcolare, care este atît agresiune brutală şi haotică, cît şi repetarea a multor evenimente stresante, rar penalizate, nu în mod obligatoriu penalizabile.
Caracteristica centrală care e proprie unui elev violent este impulsivitatea. Impulsivitatea ca trăsătură de personalitate îl predispune pe individ către gestionarea violentă a conflictelor. Moeller consideră că definiţia impulsivităţii trebuie să includă trei elemente importante: diminuarea sensitivităţii la consecinţele negative ale comportamentului, reacţii rapide şi neplanificate la stimuli care preced procesarea completă a informaţiei, lipsa considerării consecinţelor pe termen lung. La acestea, autorul adaugă perspectiva socială asupra impulsivităţii – învăţarea socială – în care impulsivitatea este un comportament învăţat. Copilul impulsiv învaţă din familie să reacţioneze imediat pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Considerăm că este o legătură strînsă între manifestarea comportamentului violent şi impulsivitate: „dacă mă enervez reacţionez deodată”- zice unul din elevii care manifestă comortament violent. Elevii violenţi manifestă un grad scăzut de empatie, ei acceptă fără nici o rezervă nu numai vizionarea scenelor de violenţă din filme şi chiar îşi asuma un rol activ în cazurile de violenţă în care sunt implicaţi. Aceste momente ne pun în gardă şi dorim să venim cu o serie de:
 Sugestii în prevenirea şi combaterea cazurilor de violenţă în şcoală
Analizînd sugestiile oferite de elevi şi profesorii cu experienţă am putut construi un plan de prevenire a violenţei şcolare, organizat pe două dimensiuni:

  1. Programe de intervenţie la nivelul clasei.
  • Elaborarea unui regulament al clasei, elevii să fie cei care negociază regulile şi stabilesc sancţiunile în cazul în care nu sunt respectate. Se vor stabili reguli simple care trebuie respectate şi care pot fi schimbate la nevoie.
  • Iniţierea de activităţi care să vizeze dezvoltarea competenţelor personale şi sociale ale elevilor, prin încredinţarea unor sarcini. Elevii trebuie învăţaţi ce presupune convieţuirea în societate: a se înţelege reciproc, a asculta, a exprima problemele în cuvinte, a lua decizii colective, a întîrzia acţiunea atunci cînd sunt sub influenţa stărilor tensionate, a respecta legea.
  • Ceea ce multe instituţii numesc „cultură organizaţională” poate fi realizat cu mult succes şi la nivelul clasei prin diverse activităţi comune extracurriculare care să permită o cunoaştere reciprocă, întărirea coeziunii grupului, dezvoltarea sentimentelor de mîndrie legate de apartenenţa la clasa şi şcoala respectivă.
  1. Programe de intervenţie la nivelul şcolii
  • La nivelul şcolii se pot înfiinţa grupuri de dezbateri (cu o frecvenţă lunară) la care să participe profesorii şcolii şi eventual un consultant extern (psihopedagog, jurist, poliţist), în care să se pună în discuţie dificultăţile muncii de formare a tinerei generaţii. Situaţiile-problemă expuse de unul sau mai mulţi protagonişti sunt încredinţate grupului şi dezbătute în cadrul acestuia.
  • Includerea în cadrul programelor şcolare a unor teme speciale care să vizeze dezvoltarea competenţelor sociale, formarea comportamentelor prosociale, dezvoltarea personală, modalităţi de soluţionare negociată a conflictelor.
  • Depistarea, mediatizarea şi dezbaterea actelor de violenţă şcolară. Implicarea elevilor în prevenirea actelor de violenţă.
  • Stabilirea unei colaborări mai strînse cu familia prin implicarea acesteia în cadrul diferitelor activităţi extraşcolare.
  • Înfiinţarea, în cadrul şcolii, a unui centru de consultanţă pentru părinţi şi elevi.
  • Organizarea unei asistenţe adecvate victimelor violenţei în mediul de şcolarizare prin colaborarea cu psihologul şcolar, medicul şcolii şi cu centrele de asistenţă psihopedagogică.
  • Structurarea unor parteneriate (şcoală, poliţie, justiţie, comunitate).

 
Noi spunem NU violenţei  (Tabăra de la Vadul lui Vodă)
 
 
 
 
- Modul de manifestare a violenţei elevilor faţă de elevi
 
Una din elevele unui liceu (clasa XI) ne-a povestit că ea însăşi a fost implicată într-un caz de violenţă: şi-a lovit colega din motiv că i-a luat un lucru personal fără să-şi ceară permisiunea. Conflictul a rămas în interiorul clasei şi nici părinţii nu au ştiut de lel. La cei din clasele primare s-a observat că simulează, mai ales băieţii, acte de violenţă cînd unul din copii este jertva iar celălalt, ceilalţi 2-3 elevi sunt cei care mimează lovituri cu pumnii, picioarele, cu obiectele care le au la îndemînă (băţ, geantă, riglă etc.). Acţiunea este însoţită şi de sunete asemănătoare unor lovituri, sunete care indică durerea pe care o are cel ce este „bătut”. La observaţie reacţionează prin a spune, „ne jucăm”. Marina de 14 ani spune că a fost înjurată de un coleg de al său, situaţie cu atît mai neplăcută cu cît ea este cea care atunci cînd băiatul are nevoie de ajutor (pix, ajutor pentru a înţelege tema, altele) i-l oferă.
Doi elevi ai clasei I, sau bătut, zice una din învăţătoare, cauzele nu le-a înţeles de la copii, dar conflictul s-a extins pînă la părinţi care la rîndul lor au „discutat” în mod violent, conflictul ajungînd nu la profesoară în primul rînd, dar la directorul şcolii. Părinţii sunt cei care poartă o parte din vină pentru comportamentul violent pe care îl adoptă copiii lor, acest lucru ne face să vorbim despre necesitatea unor întîlniri în cadrul adunărilor părinteşti cu psihologul şcolii, cu inspectorul pentru minori care ar putea să le dea sfaturi, să le explice unele particularităţi ale vîrstei copiilor lor, acest fapt ar putea reduce numărul cazurilor de violenţă în şcoală. Părinţii informaţi ar putea contribui la aceea ca copiii lor să fie mai toleranţi, înţelegători, să evite a manifesta violenţă, iar dacă apar motive care ar putea declanşa violenţa să roage pe cineva din adulţi (diriginte, profesor, psihologul şcolii etc.) să fie mediator în acel caz.
Limbajul indecent este un alt mod de manifestare a violenţei elevilor faţă de elevi. Unde se întîmplă să-şi vorbească urît: cel mai des în apropierea şcolii, toaletă şi în clasă.
În scopul înţelegerii în profunzime a fenomenul violenţei în mediul de şcolarizare, s-a apelat la interpretarea desenelor realizate de către copii. Propunerea de a realiza desenele a fost preluată de catre copii cu entuziasm şi chiar plăcere. Subliniem, că în procesul de comunicare cu copii s-a păstrat principiul de neimplicare a cercetătorului în modul de elaborare a desenelor acestora, copilul dispunînd de libera alegere în ceea ce priveşte gama de culori care urma  să fie utilizată precum şi alte detalii.
Desenele copiilor sunt un adevărat univers al temerilor, dorinţelor refulate şi  a emoţiilor. Asemenea jocului, desenul devine una din principalele activităţi distractive dar şi instuctive ale copilului. Desenele simbolice, realizate spontan şi nu după nişte reguli precise, fac apel la imaginaţie şi îi permit să se joace cu „conceptele”. În aceste desene descoperim suferinţele sale, bucuriile, frica, modul în care se percepe pe sine şi pe cei din jur, întrebările secrete sau întrebările la care nu a primit răspuns.

 
Violenţa desenată de copii
 
Toţi copii şi-au imaginat violenţa ca agresivitate manifestată, de cele mai multe ori între doua persoane. În cele mai multe cazuri, în desenele copiilor se indentifică un agresor şi o victimă. Ceea ce vine să demonstreze că violenţa este o realitate prezentă în şcolile Republicii Moldova, şi că unii copii văd în persoana învăţătorului un potenţial agresor, alţii relatează prin desen momentele prin care au trecut ei înşişi. Relevant în acest sens este desenul unui copil în care învăţătorul este înfăţişat ca lovind un copil la o lecţie de matematică. Ceea ce am putea presupune, că existenţa unor asemenea situaţii, nu numai că este posibilă, dar chiar reală. Din cele relatate de copii o asemenea situaţie s-a petrecut cu adevărat la orele de matematică, avînd ca efect, în mod evident afectarea personalităţii copilului. Acest moment neplăcut pentru copil se va înmagazina undeva în memorie, fiind reactualizat în mod inconştient prin forma unor acte ratate, agresivitate, tensiuni interelaţionale. Ura devine drept consecinţă al momentelor dureroase trăite de coplil cîndva. Se consideră, că în cazul în care copilul, la o vîrstă fragedă a trăit o experienţă negativă, manifestată prin violenţă din partea vre-unei persoane, inclusiv profesor, coleg de clasă, coleg din clasele mai mari aceasta se va reactualiza în momente critice, de criză prin a lua atitudini negative faţă de persoane cu aceste tip de activitate profesională, în cazul nostru a profesorului sau faţă de colegii de şcoală, iar în viitor, fiind părinte posibil să fie prezente mari temeri în legătură cu atmosfera în clasă, şcoală sau chiar educaţie necorespunzătoare care poate afecta copiii.
Analiza desenelor, arată că cel mai des utilizată este culoarea roşie. Roşu, de altfel este prima culoare pe care copilul învaţă să o distingă, roşul se poate indentifica cu suferinţa, roşii sunt picăturile de sînge vărsate de catre un copil bătut, redat de către aceştia în desenele lor. Întrebaţi şi rugaţi să comenteze cele desenate, în marea majoritate a cazurilor, copiii susţin că un copil dintr-o clasa mai mică este bătut de către un altul din clasele superioare.
Mai putem depista, ca roşu în unele situaţii semnifică şi agresivitate, violenţă, dar şi teamă. Astfel, în unele desene s-a observat că copii se desenează pe sine însuşi in culoare roşie, şi am putea presupune că aceştia sunt sau ar putea să devină violenţi în unele situaţii. Ar fi eronat să generalizăm acest fapt, spunînd că acest copil chiar este agresiv, deoarece agresivitatea e condiţionată de numeroţi factori din jur care ar putea să afecteze personalitatea copilului. Unul din aceşti factori, este cel social care în mod evident are un impact puternic asupra copilului, din punct de vedere pozitiv, dar şi negativ. Mai important este că violenţa pe care o văd copiii în jur, în toate formele sale de manifestare, în orice mediu social (familie, grup de vecinătate etc), în realitatea ce îl inconjoară. Pe de altă parte, tot în culori roşii sunt desenate persoanele care manifestă violenţă: fie avînd în mînă unele obiecte ascuţite, precum: cuţitul, sabia sau alte obiecte grele, precum ciocanul. Şi în acest caz, copii au susţinut faptul că victimile sunt membri ai aceluiaşi grup şcolar.
Alte culori utilizate sunt: galben, albastru, verde, care reprezintă o gamă de culori ce nu denotă agresivitate sau violenţă, ci dimpotrivă un echilibru atît emoţional, cît şi psihologic, astfel putem afirma faptul că există şi o anumită stabilitate în relaţiile dintre copii.
Negrul, însă este o culoare utilizată uneori în întreg desenul. Negrul este o culoare neutră, rece, depresivă, reduce activitatea mentală şi activitatea metabolică inducînd stări de nelinişte, de disperare. Cel mai important de remarcat este, însă, că în negru sunt desenate motive, precum şi episoade din filmele japoneze în desen animat care din punctul de vedere al mai multor cercetători în domeniu, acest tip de desene reprezintă poate cazul cel mai elocvent de violenţă, luată la mod general, dar şi violenţă în mediul de şcolarizare reprezentată prin multiplele conflicte ce apar între elevi. Subliniem faptul, că elevii, în general copiii văd în personajele din filmele de desen animat, exemple de urmat, preluînd de la aceştia modul de comportament, felul de a comunica, gestica, mimica, intonaţia. Acest fapt demonstrează că copii au memorizat scenele de violenţă din aceste filme, (fapt ce trebuie să îngrijoreze părinţiii, profesorii) deşi copiii neagă că au înfăptuit acte de agresivitate sau violenţă îndreptate împotriva celuilalt.

Desene ale copiilor
Acest moment ne face să concluzionăm că printre factorii care generează producerea incidentelor violente în şcoli sunt: influenţa desenelor animate cu subiect violent, filmelor de acţiune şi a jocurilor PC.
Copiii susţin ideea că violenţa se manifestă între diferite grupuri şcolare, explicaţie preluată şi din filmele în desen animat cu subiect violent. O asemenea situaţie trimite la identificarea copilului ca aparţinînd la un anumit grup, creîndu-şi astfel, chiar un sentiment de solidaritate cu grupul respectiv. Pe de o parte, acest fapt poate avea şi o influenţă pozitivă, deoarece copilul participă astfel la un proces de socializare, pe de altă parte, copilul poate prelua de la grup un set de valori, mai puţin pozitive.
Menţionăm un alt element esenţial al interpretării desenelor: amplasarea în pagină a desenului, care ne-ar putea dezvălui informaţii relevante în ceea ce priveşte lumea lor interioară, starea lor psihologică, precum şi relaţiile interpersonale. Ne poate oferi de asemenea detalii asupra ceea ce înţeleg copii prin fenomenul violenţei. Astfel, multe din desene ale copiilor sunt amplasate în partea stîngă a foii, ceea ce evocă trecutul, ezitările, protecţia sinelui şi indică natura relaţiei sale cu mama sa, fie că mama este reală sau simbolică. Am putea astfel, să admitem într-o oarecare măsură, că situaţiile reprezentate în desene sunt trecutul copilului.  În unul din desene este reprezentat o eleva victimă, iar agresorul un băiat, „coleg de clasă” spune fata de 13 ani, desenul descrie un caz de violenţă din trecutul ei.
 Un alt desen este al unui baiat, cu virsta de 12 ani, în care este arătat agresorul ca cerînd bani de la un altul, de virstă mai mică, insultindu-l, dar şi înarmat cu ceva. Iarăşi, în viziunea copilului, această situatie reprezintă violenţa instituţională, caz existent în şcoală. Important, este în acest desen copacul, el reprezintă copilul, dezvoltarea lui psihologică, precum şi raportarea sa faţă de exterior. Trunchiul este partea cea mai stabilă a copacului. O mare importanţă se acordă suprafeţei acesteia. În desenul respectiv este prezentat un trunchi colorat cu îndîrjire, apăsat, scrijelit, de culoare neagră, care ar putea fi un semn de alarmă, deoarece poate fi indiciul unui abuz, a unei traume, dar şi a violenţei îndreptată spre sine sau spre cei din jur. Ramurile, lipsite de frunze, sugerează lipsa de contact şi de comunicare cu altcineva, indiciu al personalităţii introverte.
Analiza desenelor copiilor scoate în evidenţă fatul că aceştia recunosc prezenţa fenomenului violentei în şcoală. Deşi au existat mai puţine cazuri în care copiii au desenat profesorul în ipostaza de agresor, totuşi aşa desene sunt prezente. Imaginea reprezintă una din situaţiile reale, întîmplate la ore. Conchidem: violenţa este prezentă în mediul de şcolarizare, ignorarea acestui fenomen, absenţa unor măsuri de redresare a situaţiei, poate dăuna anumitor aspecte ale personalităţii copilului, emoţionalului şi mai apoi socialului care presupune convieţuirea, conlocuirea, relaţionare pozitivă cu ceilalţi. Semnalăm faptul că sistemul şcolar ar trebui să-şi menţină prioritatea educativ-constructivă şi nu distructivă în constituirea personalităţii copilului, ca urmare fiind necesare luarea unor atitudini ferme atit din partea părinţilor, a cadrelor didactice, dar şi a întregii populaţii privind fenomenul de violenţă în mediul de şcolarizare care afectează emoţionalul şi socialul copilului.
 
 
- Modul de manifestare a violenţei profesorilor faţă de elevi
 
Studiul Violenţa faţă de copii realizat de UNICEF Moldova în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Tineretului, Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului arată că în şcoli, 33% din copii au afirmat că a u fost abuzaţi verbal de către profesori şi 13% au fost supuşi pedepselor fizice.
Discuţiile cu elevii cît şi cu directorii şcolilor au arătat: cazurile în care violenţa este manifestată de profesori faţă de elevi sunt foarte rare. „Nu a fost nici un caz ca profesorul să ne numească urît sau să ne lovească” spune Sergiu, elev în clasa a IX. Copii din clasele primare din cele trei centre în care afost realizată cercetarea au fost întrebaţi dacă invăţătoarea îi ceartă, loveşte dacă fac vre-o năzbîtie, răspunsurile au fost, nu. Marina, 14 ani, spune că la şcoală profesorii nu-i lovesc şi nici nu-i numesc urît pe elevi. Mai mulţi liceeni au spus că nu sunt în clasele lor cazuri în care un profesor ar manifesta violenţă faţă de vre-unul din elevi. Alţii spun că se mai întîmplă să fie numiţi urît (elevi din diferite clase), sau să le fie dat după ceafă cu o cîrpă umedă că nu sunt atenţi (elev în clasa I) dar că ei sunt vinovaţi că nu au ascultat de profesor, că sunt galagioşi, că nu au pregătit ce le-a fost dat pe acasă. Aceste relatări ne fac să presupunem că cazurile în care violenţa este manifestată de profesor faţă de elev sunt rare, dar nu absente şi că posibil atunci cînd cadrele didactice ignoră vre-un copil, sau poate-l numeşte urît acest lucru nu este perceput ca violenţă. Nu ascultă, nu face temele, se poarta urît – nu sunt motive care ar îndreptăţi violenţa profesorului faţă de elev. Disciplinarea copilului nu poate avea loc prin mijloace ce presupun suferinţă fizică şi psihică.
Comportamentele agresive pe care le pot manifesta profesorii sunt: intimidarea, ameninţarea, respingerea, izolarea etc., care provoacă suferinţă elevului. Specialiştii consideră că suferinţa copilului agresat emoţional este mai mare decît suferinţa în urma unei agresiuni fizice. Elevii doresc ca profesorii să fie egali în atitudine în cazul tuturor colegilor, când în aplicarea sancţiunilor nu se respectă echitatea tratamentului pentru toţi avem de-a face cu o violenţă psihologică îndreptată împotriva elevilor. Datoria profesorilor este să cunoască fenomenul violenţei şi să explice părinţilor, elevilor consecinţele acesteia asupra dezvoltării copilului (una din fetele intervievate, Svetlana, spune că unii copii ignoră, se poartă urît cu o colegă pe motiv că este săracă, nu are tată, nu are cine să-i ia apărarea dar că una din profesoare le explică că nu este bine să fie aşa, că fata respectivă este ca şi ceilalţi elevi şi diferenţa din motive economice nu trebuie să fie o cauză a răutăţii lor- caz care bucură prin atitudinea profesorului).
 

 
Activităţile în comun – împrietenesc
 
- Modul de manifestare a violenţei elevilor faţă de profesori
 
Specialistul în problematica violenţei în mediul şcolar, Eric Debarbieux propune următoarea definiţie fenomenului violenţei: violenţa este dezorganizarea accidentală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi care se traduce printr-o pierdere a integritatii, ce poate fi fizică, materială sau psihică. Această dezorganizare poate fi manifestată prin agresiune, prin utilizarea forţei, conştient sau inconştient, însă poate exista şi violenţa doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să fi avut intenţia de a face rău.
Violenţa elevului este comportamentul care este în contradicţie cu regulamentul şcolar şi cu statutul de elev. Copilul provenit dintr-un mediu defavorizat va intra în conflict cu stilul cognitiv şi normele vehiculate de scoală, acestea fiindu-i străine, diferite de cele ale mediului de origine, „confruntarea” dintre cele două modele şi sisteme de valori promovate de familie şi de şcoală generînd inadaptare şcolară, atitudini de refuz, proteste, eşec. Urmările pot fi deloc îmbucurătoare: violenţă manifestată faţă de cei din jur sau cei din jur manifestă violenţă faţă de elev.
Cum se manifestă violenţa elevilor faţă de profesori:

  • indisciplină în cadrul orelor, în şcoală;
  • ignorarea mesajelor profesorului;
  • răspund obraznic profesorului;
  • atitudine ironică faţă de profesor;
  • ameninţări verbale;
  • agresiune fizică;
  • agresiune indirectă prin distrugerea bunurilor profesorului.
Primele două uneori nici nu sunt considerate ca manifestare a violenţei, următoarele sunt mai grave şi deja se încearcă o soluţionare a lor din partea cadrelor didactice.
Care ar fi sursele violenţei dintre elev - profesor, dar şi profesor – elev:

  • dificultăţile de comunicare dintre elevi şi profesori;
  • subiectivitatea în evaluarea elevilor;
  • programele şcolare prea încărcate;
  • metode pedagogice tradiţionale/moderne (metode neatractive de predare-învăţare, neacceptarea iniţiativei elevilor);
  • numărul mare de elevi în clasă.
 
- Consecinţele violenţei la nivel emoţional
 
Jersild vorbeşte despre următoarele fenomene legate de comportamentul violent la adolescenţi:
- ascunderea, amînarea agresivităţii şi a furiei, lucru care se manifestă în funcţie de educaţie (adeseori necesitînd un mare consum de energie);
- acumularea furiei, unii din ei nu răspund imediat, pentru ca ulterior să se manifeste sub forma nevrozităţii, lipsei apetitului;
- sublimarea furiei şi agresivităţii în fantezie sau reverii. Adolescentul îşi poate astfel imagina răzbunarea, scene de triumf personal, violenţă sau chiar dorinţa de moarte a persoanei pe care o urăşte, în fantezie. Acest mecanism serveşte ca un veritabil mecanism de refulare;
- deplasarea furiei şi agresivităţii spre altceva sau altcineva (sparg, distrug obiecte, chinuiesc animale, bat altă persoană, iar uneori se pot alătura unor grupuri cu manifestări antisociale etc);
- proiectarea ostilităţii este o metodă de externalizare, considerînd că alţii sunt nervoşi, că starea lor se datorează altora care au greşit. În acest caz apare adesea sentimentul că a fost nedreptăţit, apare revendicativitatea exagerată, plîngeri cronice contra şcolii, familiei, comunităţii, uneori asupra unor grupuri sociale sau etnice pe care le consideră vinovate de starea sa. În acest caz nu numai perceperea fenomenelor din jur va fi deformată, iar memoria va reţine doar pedepsele, nedreptăţile, în timp ce multiplele ocazii de a fi tratat favorabil vor fi uitate.
- Ura direcţionată asupra propriei persoane poate lua variate forme: autocriticism exagerat, autoblamarea, apariţia manifestărilor psihosomatice.
 La întrebarea care au fost consecinţele violenţei manifestate de coleg sau profesor faţă de tine, elevii au menţionat frecvent în răspunsurile lor pierderea încrederi în sine, sentiment de învinovăţire, ruşine – în cazul violenţei verbale dar şi fizice, pentru violenţa fizică fiind indicate şi rănile fizice cum ar fi vînătăile. Printre cei care au suferit în urma violenţei fizice este şi Vasilică de 8 ani, (cazul a avut loc în primăvara  lui 2008) elev în clasa I, care ieşind din şcoală pentru a merge acasă după lecţii a fost lovit de unul din elevii clasei a 7-a aceleiaşi şcoli, în timp ce altul din aceiaşi clasa îl ţinea.  Consecinţele: ochi şi nas vînăt şi frica de a mai veni la şcoală neînsoţit de cineva din maturi. Sentiment de nesiguranţă care încă mult timp la avut acest copil pînă a uita de acest caz. Marina, fetiţa înjurată de colegul ei spune că mergînd spre casă se simţea de parcă toţi ştiau acele cuvinte urîte spuse la adresa sa, prin aşa experienţă nu ar mai vrea să treacă. Un alt răspuns este că violenţa şcolară au afectat rezultatele la învăţătură, cazul băiatului care spune că a fost lovit pentru că are note mai bune decît colegii. La nivel emoţional, drept consecinţe ale violenţei sunt aduse de către elevi următoarele momente: pierdere a controlului şi agresivitate înaltă atunci cînd se răzbună (elev în clasa 8, poreclit de colegi în mod repetat chinezul); performanţă şcolară scăzută; sentimente de frică de a nu se mai repeta ce s-a întîmplat, frica de a fi singur, de a fi izolat (şi în cazul violenţei fizice şi în cazul violenţei emoţionale); neîncredere în cei din jurul său; înjosit etc. Orice formă de violenţă asupra copilului poate duce la inducerea unei stări de teamă, anxietate, furie, a sentimentului de vinovăţie, jenă, senzaţie de insecuritate. Bătaia influenţează negativ dezvoltarea copilului, îi afectează personalitatea, identitatea şi demnitatea. Un copil faţă de care se manifestă sistematic violenţa va deveni, în rare cazuri, o persoana pozitivă, optimistă, care işi va realiza potenţialul, care va fi el însuşi nonviolent faţă de alţii.
În măsura în care elevii îşi exprimă atitudinea faţă de sine şi faţă de alţii îşi lasă amprenta asupra formării unor trăsături de caracter, ce rămîn a fi prezente în continuare. Ei sunt supărăcioşi, în momentul lezării demnităţii personale, sensibilitatea faţă de aprecierea din partea celor din jur a exteriorului său, a aptitudinilor, a capacităţiilor se îmbină cu înfumurarea excesivă şi cu opiniile categorice faţă de cei din jur. Sentimentalismul se împacă cu duritatea surprinzătoare, timiditatea cu lipsa de jenă, dorinţa de a fi apreciat de ceilalţi – cu independenţa aparentă, lupta cu adulţii, regulile acceptate de societate, idealurile răspîndite şi comparîndu-se permanent cu semenii săi îşi provoacă o stare de nelineşte, ceea duce la un comportament agresiv, ceea ce poate duce la orientarea antisocială, care deseori se explică prin înţelegerea greşită ori superficială a esenţei rolului masculin, a confundării bărbăţiei cu grosolănia, cruzimea şi cu brutalitatea.
 

 
 

  • Percepţia riscului violenţei în mediul şcolar de către cadrele didactice
 
- Factorii care generează producerea cazurilor de violenţă în şcoală
În cadrul unui focus-group unul din profesori a relatat următoarele: 1) relaţiile dintre elevi sunt tensionate din diverse motive. Cercul de prieteni este constituit conform venitului şi stării familiale iar conflictele apar din cauza invidiei. Deseori aceste conflicte sunt soluţionate repede fără a fi implicaţi şi părinţii. Dar nu am vazut să se bată elevii între ei şi nici profesori care să aplice forţa; 2) Soluţionarea cazurilor de violenţă este în dependenţă de gravitatea problemei, cu ajutorul părinţilor, uneori chiar şi cu ajutorul inspectorului pentru minori, se discută, se verifică etc. Violenţa este definită de cadrele didactice astfel: cuvînt la moda, poate este mai bine să spunem conflicte în şcoală. Un ultim caz nişte băeiţi sau bătut de la o fată. Dar imediat au fost despărţiţi de un profesor. Aplică profesorii forţa fizică: 1) poate în trecut se aplica, acum nu. Nu este metoda care ar aduce succese nu numai în pedagogie. Un elev bine educat mai rar sau chiar de loc nu va fi implicat în cazuri de violenţă. Violenţa verbală la fel este inacceptabilă în şcoală, cuvîntul răneşte copilul, este la fel de dureros ca şi o palmă. 2) Violenţa naşte violenţă.  Cum arată copilul predispus să manifeste violenţă? – a sunat întrebarea. 1. În conflicte se implică atît fetele cît şi băieţii, atît cei mici cît şi cei mari. Poate mai des cei cu o reuşită joasă la şcoală. 2. În majoritatea cazurilor copiii care au reuşită bună au şi comportament acceptabil. Totuş depinde de mediul în care el trăieşte. 3. Sunt din famiilii social-vulnerabile, cu o reuşită slabă. Lovesc, insultă, implică fraţii şi prietenii mai mari. Copii nesupraveghiaţi, cu mult timp liber pe care şi-l petrec cu cine îl găsesc. Cum sunt soluţionate cazurile de violenţă? Mustrarea în faţa tuturor elevilor şcolii, prin organizarea orelor de clasă la care este explicat ce este bine şi ce este rău. Iar diminuarea fenomenului de violenţă în şcoală 1. poate fi făcută prin educaţie, prin cunoaşterea drepturilior şi obligaţiilor; 2. cu sprijinul părinţilor şi întregii societăţi. Prin ridicarea economomiei ţării şi odată cu ea stoparea migraţiei părinţilor peste hotare.
În Orhei am realizat unul din focus-grupuri, la care au participat profesori din instituţiile de învăţămînt din acest oraş. Cu ajutorul  acestor profesori noi am încercat să determinăm dimensiunile violenţei care se manifestă între elev-elev, elev-profesor, părinte-profesor, să vedem influenţa pe care o are aceasta asupra dezvoltării psiho-emoţionale, sociale ale copilului, influenţa pe care o are asupra formării “eului”. În final am încercat să elaborăm soluţii pentru diminuarea fenomenului de violenţă în şcoală.
Încă odată subliniem că şcoala este instituţia care asigură transmiterea valorilor sociale şi a codurilor comportamentale. Şcoala în prezent nu mai reprezintă un mediu artificial, căutînd să se apropie prin forma sa, prin funcţiile sale, prin disciplina sa de  societatea adulţilor. Lumea externă a pătruns în şcoală, venind să asigure învăţarea democraţiei, a responsabilităţii şi a participării, a formelor de autoconducere. Sesizăm importanţa şcolii în formarea individului ca personalitate, în oferirea unui sistem complex de abilităţi de a activa în cadrul societaţii, de aici vine importanţa identificarea şi perceperea înţelegerii ce este violenţa, manifestarea acesteia în şcoli, cum pot fi descrişi factorii ce provoacă  apariţia violenţei dintre profesor-elev, elev-elev, dacă profesorul îşi asumă o parte din vină în cazurile de violenţă.
Întrebaţi fiind dacă “Consideră că în şcoala unde predau toţi copiii se bucură de aceeaşi atenţie din partea profesorilor?” Răspunsul a fost categoric–NU, fiecare dintre profesori găsind diverse motive: unii dintre profesori au argumentat că şi elevii şi profesorii sunt diferiţi, alţi profesori au determinat caracterul, temperamentul şi educaţia diferită a elevilor, ca fiind principalele motive; pe lînga toate acestea  profesorii se plîng de lipsa de timp, orele puţine (1,2 ore pe săptămînă)  nu le permit cunoaşterea mai bună a elevilor şi să le acorde atenţie egală. Uneori un obstacol în cunoaştera elevilor este şi starea sănătăţii  şi vîrsta înaintată a profesorului. Toţi profesorii au ajuns la aceeaşi concluzie: nu toti copii au nevoie de aceeaşi atenţie, deoarece sunt copii deschişi, extroverţi, şi copii “închişi în sine”, izolaţi de ceilalţi, ei nu au nevoie nici de atenţia profesorilor, nici de a copiilor. Cred că fiecare dintre noi se întreabă: oare principala cauză a izolării, închiderii în sine a unui copil nu este provocată de puţina atenţie ce i se acordă, sau uneori lipsa totală a acesteia, de lipsa de comunicare cu ceilalţi?
Următoarele relatări descriu relaţiile dintre elevi: profesorii caracterizeaza relaţiile interpersonale pentru vîrsta şcolară mică (clasele primare) în felul următor: venind în clasa I unii copii se cunosc deja, alţii - nu. De aceea relaţiile dintre copii, întîi sunt coordonate şi determinate de învăţător. În relaţiile lor ei se orientează dupa părerea, aprecierea şi hotărîrea învăţătorului. În clasele a III-a, a IV-a elevii devin mai independenţi faţă de opinia învăţătorului, şi relaţiile dintre elevi devin mai strînse. În această perioadă se consolidează relaţiile dintre elevi şi majoritatea acestora fac selecţia colegilor după calităţiile morale – este bun, disciplinat, harnic etc.
În clase apar microgrupuri de 5, 6 copii, cu lideri în frunte, cauza formării poate fi interesul comun (fotbalul) şi calitaţiile morale. În sfera motivaţională a comunicării şi a relaţiilor interpersonale a preadolescenţilor au loc schimbări cardinale: îşi pierd din intensitate relaţiile cu părinţii şi profesorii, în această perioadă o  semnificaţie deosebită au relaţiile cu semen

Despre Antropologie

Contacte

Departamentul Filosofie si Antropologie
e-mail: usm_filozofie@yahoo.com
tel: +373 22 57 75 97


Director Departament Filosofie si Antropologie
Saharneanu Eudochia, dr. hab., prof. univ.


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Copyright © 2011 Made by Erhan Vera. All Right Reserved