DEPARTAMENTUL FILOSOFIE ȘI ANTROPOLOGIE

 

Video






Log in

   sau    Inregistrare

Facultatea Asistenţă Socială, Sociologie, Filosofie
Catedra Antropologie şi Filosofie
Copiii din Moldova în reţeaua migraţiei: inteligenţa emoţională şi socială a copiilor a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare, 2007

 

 
CHIŞINĂU 2007
CUPRINS
 
Introducere
Metodologia cercetării
Rezultate
  • Motivaţia plecării părinţilor peste hotare în viziunea copiilor
  • Condiţiile de trai pînă la plecarea şi după plecarea părinţilor peste hotare
  • Psihoemoţionalul copiilor a căror părinţi sunt plecaţi
  • Îngrijitorul – posibil suplinitor al nevoilor emoţionale ale copilului
  • Participarea la diverse activităţi extraşcolare
  • Evaluarea serviciilor acordate copiilor a căror părinţi sunt plecaţi
  • Viziuni asupra viitorului
  • Studiul imaginar infantil pornind de la tehnica desenului
  • Atitudinea psihosocială a liderilor de opinie faţă de copiii părinţii cărora sunt plecaţi peste hotare
Constatări
Concluzii
Recomandări
Anexe
Bibliografie
 
INTRODUCERE
Inteligenţa emoţională este capacitatea de a recunoaşte, exprima şi folosi emoţiile proprii şi ale celor din jur, pentru luarea celor mai adecvate decizii şi aplicarea lor în practică. O persoană cu coeficient de inteligenţă cognitivă (IQ) ridicat are o mare capacitate de a rezolva probleme de logică, dar nu neaparat şi capacitatea de a le comunica şi a le transforma în rezultate concrete. Persoanele cu coeficient de inteligenţă emoţională (EQ) ridicat au în schimb o excelentă capacitate de a depăşi, cel mai adesea împreuna cu cei din jurul lor, dificultăţi de natură relaţională sau care implică cooperarea, munca în grup. Daca nivelul IQ indică probabilitatea de a descoperi logic ce anume este de făcut în orice situaţie, nivelul EQ determină probabilitatea cu care ştim cum anume să-i implicăm şi pe alţii în rezolvare, reuşim cu adevărat să cooperăm pentru depăşirea ei.
Pentru prima dată conceptul de „inteligenţă emoţională” apare publicat în lucrările psihologilor americani John D.Mayer şi Peter Solovez în 1990 şi 1993. Aceştia definesc „inteligenţa emoţională” ca abilitate de a percepe şi exprima emoţii, de a asimila emoţii în gândire, de a înţelege şi judeca cu ajutorul emoţiilor, şi de a regla emoţiile proprii şi ale altora.Cercetătorul Daniel Goleman identifică la nivelul inteligenţei emoţionale o serie de constructe care o compun şi care ar fi denumite şi ca trăsături de caracter ale fiinţei umane: conştiinţa de sine, motivaţia, empatia, sociabilitatea. Fiecare dintre aceste componente, mai bine zis lipsa lor prezintă o dezvoltare defectuoasă la copii ai căror părinţi sunt plecaţi, deoarece, inteligenţa emoţională se dezvoltă în cadrul socio-familial, rolul familiei fiind determinant în acest caz. În Republica Moldova aproape 100 de mii de copii din ţară cresc fără părinţi, pentru că aceştia sunt plecaţi la muncă în străinătate.
 

Lipsa principalei instituţii – familia, marchiază evoluţia sau regresul inteligenţei emoţionale a  copilului, aduce modificări importante în volumul şi calitatea comunicării, căci în perioada copilăriei şi adolescenţei, copilul se identifică pe sine şi locul său în lumea socială, îşi formează principalele imperative etico-morale şi stabileşte principalele relaţii cu cei din jur, încearcă să definească lumea. Principalul model de urmat îl reprezintă familia, iar în lipsa acesteia copiii inconştient imită exemplul unor persoane nepotrivite, cu un comportament agresiv.
Factorii care influenţează evoluţia inteligenţei emoţionale a copiilor sunt următorii:
Factorul psihosocial:  lipsa unui suport psihologic din partea părinţilor duce la:
  1. instabilitate şi dezechilibru emoţional;
  2. nesiguranţă şi incapacitate decizională;
  3. agresivitate şi respingerea noilor cerinţe normative.
Factorul educativ: incompatibilitatea emoţională faţă de noul mediu familiar schimbat duce la:
  1. neacceptarea noului mediu şi a subiecţilor educativi;
  2. nerecunoaşterea noului rol socio-familiar;
  3. negarea şi nedorinţa standardelor educaţionale.
Factorul economic: primordialitatea mediului material duce la:
  1. dependenţă faţă de lucruri materiale;
  2. ignorarea pilonilor spirituali;
  3. autocrearea unui statut social.
Factorul atitudinal: subiecţii din interiorul şi exteriorul problemei duc la:
  1. marginalizarea şi neîncadrarea în paradigmele culturale;
  2. intoleranţă şi neîncredere reciprocă;
  3. tendinţe de autodepăşire.
 
 
METODOLOGIA CERCETĂRII
OBIECTIVE
  • Analiza comparativă a manifestării emoţionale şi sociale a copiilor a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare şi a copiilor ale căror părinţi nu sunt şi nu au fost peste hotare;
  • Identificarea modificărilor (plan emoţional, comportamental, material, social) care au survenit în viaţa copiilor după plecarea părinţilor peste hoate;
  • Identificarea acelor momente care l-ar putea face fericit pe copil şi membrii familiei sale;
  • Analiza viitorului văzut de copiii migranţilor şi de copiii a căror părinţi sunt cu ei;
  • Identificarea  tipului de relaţii existente între copiii migranţilor cu semenii, comunitatea;
  • Sensibilizarea opiniei publice vis-a-vis de problema copiilor rămaşi acasă prin prezentarea rezultatelor acestui studiu;
  • Elaborarea recomandărilor pentru îngrijitori, profesori, membri ONG-uri care se află în imediata apropiere a copiiilor care au cel puţin un părinte plecat la muncă peste hotare.
 
METODE ŞI TEHNICI
- Atelier cu tehnici participative cu copii din grupul-obiect al studiului şi cel de comparaţie;
- Focus grup cu liderii de opinie din localitate;
- Interviu cu îngrijitori;
- Interviu cu copiii a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare mai mult de doi ani;
- Interviu cu copii a căror părinţi sunt pe loc.
Pentru o eficientă comunicare cu grupul-obiect al cercetării, dar şi cu experţii locali, îngrijitori a copiilor a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare mai mult de 2 ani au fost respectate următoarele principii:
- acordul informat;
- protecţia bunăstării psihologice;
- contribuţiile individuale a celor intervievaţi;
- evaluări ale gîndirii de grup;
- anonimitatea răspunsurilor individuale.
Această combinaţie de metode reprezintă o modalitate bună pentru a obţine o viziune holistică asupra problemei cercetate. Această cercetare a avut ca scop de a aprofunda analiza calitativă a situaţiei copiilor afectaţi de migraţie şi de a propune sugestii pentru monitorizarea şi îmbunătăţirea posibilităţilor de dezvoltare emoţională durabilă a acestora şi ridicării calităţii vieţii lor şi nu în ultimul rând, de a sesiza opinia publică în ceea ce priveşte problemele copiilor rămaşi acasă fără îngrijirea părinţilor, plecaţi la munci peste hotare.
Raportul final a fost realizat în urma informaţiei culese prin cele 83 interviuri cu copii din grupul-ţintă, 19 interviuri cu îngrijitori, 3 focus-grupuri cu liderii de opinie din localitate, 37 interviuri cu copii a căror părinţi sunt pe loc.
 
Zona Nord Centru Sud
N interviurilor cu copiii a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare 20 20 43
N interviurilor cu îngrijitori 5 5 9
N interviurilor cu copii a căror părinţi sunt pe loc 12 10 15
N focus-group-urilor cu liderii de opinie din localitate / N persoane 1/7 1/7 1/7
 
Informaţia obţinută din cercetarea calitativă este orientativă, ea neputînd fi extrapolată la nivel naţional. Unele concluzii pot prezenta inadecvat (prea extins sau prea restrîns) problemele identificate, datorită distorsiunilor apărute ca urmare a numărului de participanţi.
Amplasarea geografică a localităţilor participante la studiu
zonele NORD, SUD, CENTRU, grupul-obiect copii a căror părinţi (părinte) sunt plecaţi peste hotare mai mult de doi ani.
IPOTEZE
  • Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte manifestările emoţionale la copiii cu părinţi peste hotare şi copii cu ambii părinţi acasă;
  • Manifestările emoţionale ale copiilor cu părinţi plecaţi peste hotare depinde de faptul dacă ambii părinţi sunt plecaţi sau numai unul (mama sau tata);
  • Copiii a căror părinţi sînt plecaţi peste hotare îşi solidifică o viziune tradiţionalistă asupra rolurilor bărbatului şi a femeii, chiar sînt inapţi în realizarea acestui minimum de roluri;

 
REZULTATE
  • Motivaţia plecării părinţilor peste hotare în viziunea copiilor
 
Migraţia de muncă afectează profund generaţia tînără rămasă fără supraveghere şi dragoste părintească. Începînd cu mijlocul anului 2006, aproximativ un sfert din populaţia economic activă a fost angajată în străinătate. Numărul de migranţi a crescut constant din 1999 fără ca această tendinţă să se reducă, iar situaţia vizînd copiii rămaşi fără grijă şi atenţie părintească fără să se schimbe.
 

 
Nevoile primare sunt comune tuturor oamenilor ele includ necesităţile fiziologice (cum ar fi cele biologice ca hrana, apa, aerul, igiena), somnul etc. Odată ce individul îşi satisface acest nivel de necesităţi, se poate concentra pe nevoile de siguranţă. Acestea au de a face cu stabilitatea şi consistenţa într-o lume relativ haotică. Ele ţin mai mult de integritatea fizică, cum ar fi securitatea casei şi a familiei. Nevoile de siguranţă sunt cruciale pentru copii. Urmează apoi nevoia de iubire şi apartenenţă. La acest nivel se includ nevoia de prietenie, familie, apartenenţă la un grup, sau de implicare într-o relaţie intima non-sexuală.
La nivelul patru sunt nevoile de stimă. Acestea cuprind atât recunoaşterea venită din partea altor indivizi (care rezulta în sentimente de putere, prestigiu, acceptare, etc) cât şi din respectul de sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, competenţă. Nesatisfacerea nevoilor de stimă rezulta în descurajare, şi pe termen lung în complexe de inferioritate. O nevoie pronunţată de acest fel (de exemplu nevoia pentru admiraţie) are la bază nesatisfacerea unor nevoi care stau în vârful piramidei, cele de auto-actualizare estetică.  Persoana nu simte nimic special dacă aceste prime patru nivele sunt satisfăcute, dar simte un disconfort când nu sunt satisfăcute. Dincolo de aceste nevoi, următoarele mai sunt numite de "creştere".  Acestea nu dispar când sunt satisfăcute, în schimb, motivează individul în continuare. Astea sunt proprii tuturor nouă afirma Abraham Maslow, astea se referă şi la acele motive ale plecării peste hotare a cetăţenilor Republicii Moldova.
Analiza materialului factologic ne demonstrează că motivele principale ce au determinat plecarea părinţilor peste hotare este situaţia materială grea în familie, lipsa unui serviciu bine plătit în localitate şi în general în zona din care este familia, dorinţa de a asigura un viitor copiilor (casă, studii). Principala cauză ce a determinat plecarea părinţilor peste hotare o constituie dificultăţile economice cu care se cofruntă familia: salariile mici, datorii, lipsa banilor pentru a face reparaţia locuinţei şi a cumpăra cele necesare în ea. Acest motiv a fost indicat de majoritatea absolută a celor intervievaţi (copii, îngrijitori, experţii locali).
 
Interviu1: Elena 12 ani Nişcani, are o soră mai mică, ambii părinţi sunt plecaţi în Italia de 8 ani  Părinţii mei au plecat peste hotare pentru a face bani, aici ei nu aveau un serviciu bine plătit, au plecat pentru că ne iubesc mult şi doresc ca noi să nu ducem lipsă de nimic.
Interviu2: Alina 14 ani Bălţi, are o soră mai mare, ambii părinţi sunt plecaţi în Rusia, de  2 ani.   ... am o soră mai mare care învaţă la Universitate şi trebuie să-i ofere posibilitatea să o termine.
Interviu12: Mihaela 10ani Cahul ...necesitatea de a termina reparaţia casei.
 
În unul din cazuri un copil (fetiţă de 13 ani, mama plecată de 5 ani în Italia, locuieşte cu tatăl şi cu sora mai mare) a răspuns că pe lîngă lipsa de bani este şi motivul de a vedea lumea.
Sunt prezente şi astfel de răspunsuri:
„Ambii nu aveau aici servici”;
„Aveam nevoie de bani să finisăm casa”;
„Părinţii mei au plecat pentru a-mi face un viitor frumos, să-mi cumpere un apartament şi toate lucrurile necesare ca să nu duc lipsă de nimic”.
 
  • Condiţiile de trai pîna la plecarea şi după plecarea părinţilor peste hotare
 
Studiul a arătat că condiţiile de trai, a) situaţia financiară în cazurile cînd copilul are pe ambii părinţi şi cînd unul sau ambii sunt plecaţi mai mult de 2 ani sunt mai bune decît pînă la plecarea părinţilor. b) Condiţiile de trai au rămas la fel (de rele) în cazul în care copiii au un singur părinte, care i-au lăsat în grija bunicilor.
 
Interviu3: Ecaterina de 13 ani, mama plecată de 1 an, tatăl de 2 ani, Malcoci. Condiţiile de trai sunt mai bune, am orice îmi doresc, dar îmi lipsesc părinţii...
Interviu4: Mariana de 15 ani, tatăl plecat de 7 ani, mama de 4 luni în Spania. Nişcani
De cînd a plecat tata am făcut reparaţie în casă, am făcut baie, am tras apă în casă, am cumpărat mobilă, magnetofon, computer, mobil. Am haine mai bune...
 
Interviu5: fetiţă de 10 ani, mama este plecată de 7 ani în Turcia, tatăl i-a părăsit de cînd fetiţa era mică, cauza nu o cunoaşte, are o soră mai mică şi ambele locuiesc cu bunicul, bunica a decedat în 2005. Bălţi.  Stăm pe parcursul săptămînii la centrul „Drumul spre casă”, sîmbăta şi duminica stăm cu bunelul. Condiţiile de trai au rămas aceleaşi, trăim din salariul bunelului... Acum nu demult bunelul ne-a cumpărat un televizor.
Cu toate că situaţia materială a copiilor a căror părinţi sunt plecaţi în străinătate în majoritatea cazurilor s-a îmbunătăţit, totusi o bună parte din ei încă îşi mai propun scopuri şi obiective majore de ordin material: „Vreau o casă cu două etaje şi un automobil..”. „Să avem o casă mult mai mare. Să-mi fac o carieră şi să  fiu bine asigurat material”.
Pentru ei latura materială a vieţii este o condiţie primordială pentru o dezvoltare generală. Probabil că absenţa în familia sa a valorilor şi bunurilor materiale şi totodată imposibilitatea părinţilor de a le oferi mai mult decât ceea ce există, de fapt îi predispune de a-şi propune asemenea scopuri.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Studiul nostru recunoaşte că plecarea părinţilor la muncă  în străinătate are şi un efect pozitiv, anume creşterea nivelului de trai a unor dintre copiii celor plecaţi. Un cîştig care se pierde însă în multitudinea de efecte negative. Relaţia dintre părinte şi copil se deteriorează, apar simptome de deprimare, iar procentul copiilor care fumează, consumă alcool şi tind să abandoneze şcoala e mai mare în rîndul celor lăsaţi în grija rudelor.  Efecte care ar putea fi anulate dacă la nivel naţional ar exista cu adevărat o politică de limitare a migraţiei şi o monitorizare atentă a copiilor rămaşi în ţară.
 
  • Psihoemoţionalul copiilor a căror părinţi sunt plecaţi
 
Darwin în lucrarea „Exprimarea emoţiilor la oameni şi animale” susţine că la speciile sociale exprimarea emoţiilor este o componentă a sistemului de comunicare. Ritualizarea expresiilor emoţionale reglează viaţa socială. În cazul copiilor părinţii cărora sunt plecaţi peste hotare, managementul emoţiilor este în legătură directă cu imaginea de sine. Din moment ce aceasta nu are o formă determinată şi, mai ales, dacă autoimaginea este negativă, există riscul apariţiei unor patologii. Principiul economic plăcere/neplăcere (S.Freud) funcţionează invers cazurilor indivizilor obişnuiţi. Principiul neplăcerii îşi are ca mecanism de legitimare excitarea continuă, fără o „descărcare” care să genereze plăcere. Iată de ce copiii  erau fericiţi să explodeze în discuţie cu persoane necunoscute. Chiar dacă, la nivel intuitiv, conştientizau că nu pot avea încredere în celălalt, totuşi instanţa de control era foarte slabă. Dacă e să facem referinţă şi la teoria distanţelor (E.Hall), semnalăm şi aici o abatere: copilul permite celui din exterior, persoană total necunoscută să avanseze în spaţiul său intim, adică cel de pînă la 0,5m, aventurîndu-se să se angajeze în eventuala tranzacţie (E.Berne,”Analiza tranzacţională”), percepîndu-l pe celălalt ca pe un părinte, iar el avînd şansa de a se manifesta ca copil. Totuşi, un tratament cu prea multă afecţiune îl debusolează. Ei nu sunt pregătiţi nici să primească afecţiune şi nici să dăruiască, adică să fie în rol de părinte în altă tranzacţie.
Modificările mimicii faciale deşi sunt de o importanţă capitală pentru exprimarea emoţiilor sunt  puţin percepute de actorul însuşi. Emoţiile pot oscila între emoţii zgomotoase şi emoţii tăcute, înăbuşite. Exemplu în acest sens ar fi cazul unei fetiţe de 14 ani, din Bălţi ce mai are o soră, plecată este mama de 3,5 ani în Italia, spune că mama a plecat pentru că familia a avut multe datorii, la întrebarea Cum s-a schimbat viaţa ta de cînd a plecat mama, reuşita condiţiile de trai, viaţa interioară a răspuns: Totul s-a schimbat spre rău. Cînd mama era acasă, noi aproape că am fost eminente. Dar acum suntem la mijloc. Învăţătura devine mai grea. Cum noi putem să ne gîndim la temă sau lecţii dacă gîndurile noastre sunt departe? Sunt la mama. Cînd mama a fost cu noi ea ne-a ajutat la  temele de acasă. Dar acum noi trăim numai cu tata. El întotdeaună este la lucru. Am început să devin mai gînditoare, mult ascund în mine. De exemplu, nu spun la nimeni că am febra sau dacă mă doare ceva. Copilul care are un părinte sau ambii plecaţi peste hotare se simte părăsit şi, chiar dacă i-a fost explicat că la întoarcerea lor va primi numeroase cadouri, crede că părinţii nu îl mai iubesc. Medicii spun că nu toţi copiii au aceste sentimente, dar că cel mai frecvent apar la cei care sunt mai sensibili afectiv. Psihiatrii sunt de părere că cei mici, dar şi adolescenţii, prezintă diferite simptome care indică apariţia unor probleme de tip afectiv, dar că, de cele mai multe ori, cei în grija cărora au fost lăsaţi nu îşi dau seama de ele. Mai întîi, are loc declanşarea urmată de reacţii, după care acestea sunt supuse controlului. Anumite reacţii, cum ar fi reacţiile expresive de descărcare (plîns, rîs, gesticulare exagerată) au, fără îndoială, un rol în homeostazia individuală. Sunt resimţite ca necesare şi permit o stare de uşurare catarctică benefică. În aceste cazuri, reacţia în sine este cea care, reglează starea emoţională. Manifestările emoţionale publice se supun anumitor convenţii şi homeostaziei sociale. Cele 2 aspecte: controlul individual şi controlul social sunt strîns legate, iar reacţia de la suprafaţă este rezultatul îmbinării dintre tendinţa de exprimare spontană şi controlul acesteia. Aspectele acestea apar simultan şi nu succesiv, reacţia şi controlul fiind indisociabile, prevalînd totuşi prima. Şi în cazul expresiei verbale, dihotomia expresie/control este evidentă. Expresia verbală poate fi privită în două moduri: ca obiect al reglării sau ca instrument de reglare, subiectul putînd folosi cuvîntul pentru a reduce tensiunea corporală sau pentru a ascunde unele sentimente reale. În cazul acestor copii, expresia verbală constituie mai mult un instrument de control decît un obiect al controlului. Totodată, limbajul verbal indică încă o dată o individualitate amorfă, un Eu insesizabil, chiar dacă se află la perioada pubertăţii. În comunicare le lipseşte cuvintele şi expresiile: „eu”, „după părerea mea”, „eu vreau” sau ”pentru că aşa vreau eu”- inerente limbajului vîrstei respective. Dacă e să abordăm Fereastra lui Johary, observăm că aceşti copii au certitudinea că celălalt ştie mai multe despre sine, decît el însuşi, iar faptul  că nu poate şi nu are sau are puţine de ascuns îi generează sentimentul de vulnerabilitate şi frică. Deci nevoia de securitate este aproape că nesatisfăcută, fapt care îi determină pe extraverţi să caute febril un grup căruia să se afilieze, iar pe introverţi - să adopte un mod de viaţă solitar, singurătatea, jocurile de unul singur precum şi alte activităţi fiind percepute ca un modus vivendi.

Absenţa unui părinte sau mai ales absenţa ambilor, lipseşte copilul de modele  de personalitate, fapt care limitează sfera valorilor, îngreuează formarea de atitudini şi mai grav afectează percepţia de sine. Acestor copii, le este dificil să-şi formeze o părere despre sine, să-şi menţină intactă stima de sine. Aprecierea de sine este inferioară, ei vazîndu-se  responsabili de plecarea unui părinte, sau ca victime ale acestor situaţii. În cele mai dese cazuri, copiii manifestă reticenţe în afişarea unei atitudini evidente  în raport cu părinţii sau îngrijitorii. Cert e că un astfel de copil separă lumea între noi şi ceilalţi. Uneori celălalt este chiar mama sau tata. Dacă e să insistăm în continuare asupra percepţiei de sine, la specificul acesteia şi anume la autoimagine, aceştia şi-o exteriorizează la nivel de limbaj, gesturi, raporturi cu ceilalţi. Sînt limitaţi  sau inhibaţi în comunicare din cauza dificultăţii de verbalizare a emoţiilor, din ideea că oricum nu este important pentru cel care-l ascultă. Dacă observă că totuşi receptorul este interesat de dînsul i-i frică că acesta să-şi focalizeze atenţia asupra lui, fapt care se materializează prin gesturi de sfială: se descheie la nasturi, bagă mîinile sub maiou, ţin palmele lipite după cap, îşi freacă mîinile sau picioarele. În timp ce discută, evită contactul vizual, privesc în jos păstrîndu-şi rolul de supus sau se uită suspicios prin părţi arătînd teamă şi neîncredere în cel de alături. În discuţie, copiii afişează multă maturitate chiar şi cei mai mici, încercînd să-şi camufleze vulnerabilitatea psiho-emoţională. Un tratament inopinat cu multă afecţiune îi vor pune într-o situaţie de şoc şi le-ar trezi suspiciuni vis-à-vis de persoana-generator.
Avînd  o stimă de sine minimă, fiind timizi, aceşti copii întîmpină dificultăţi în integrarea în grup. De regulă, sînt singuri sau au foarte puţini prieteni nu neapărat cu parinţi plecaţi peste hotare. Unii percep această singurătate foarte firesc, nu se plictisesc să se joace singuri. Mulţi dintre ei au  sau preferă să aibă o bicicletă, nu am descoperit pe cineva care să nu aibă prieteni pentru că are calculator. Cei care reuşesc să se asocieze unui grup restrîns de prieteni practică aceleaşi jocuri ca şi ceilalţi copii, dînd predilecţie pentru rolurile care îi reprezintă, de ex.: Marina ne invită la o scenetă în care o va imita pe bunica în raport cu care are o atitudine nu tocmai pozitivă.
Dacă e să ne raportăm la aspectul gender, cu anumite riscuri, putem decanta cîteva  ipoteze: copiii a căror părinţi sînt plecaţi peste hotare îşi solidifică o viziune tradiţionalistă asupra rolurilor bărbatului şi a femeii, chiar considerînd că aceştia sînt inapţi în realizarea acestui minimum de roluri (atitudine legitimată de comportamentul propriilor părinţi care-şi îndeplinesc parţial sau deloc obligaţiile). Femeia şi bărbatul sînt priviţi doar ca fiind poziţionate pe soclul de tată sau mamă. Prin urmare, ei se proiectează într-un cadru similar.
În  ceea ce priveşte adolescenţii, ei sînt la  o vîrstă cînd se manifestă ca nişte critici duri atît faţă de sine cît şi faţă de ceilalţi. Aceasta este determinată şi de schimbările hormononale ce se produc în perioada pubertăţii, perioadă foarte delicată însoţită de multiple crize.  Lipsa  unui părinte accelerează formarea unei atitudini vis-à-vis de sexul opus.
La această treaptă, trebuie să urmărim vigilent configuraţia mai multor contexte: în cazul în care mama este plecată, şi, mai ales, deteriorează raporturile cu fiul, atunci băiatul va începe să-şi deteste mama, apoi această antipatie  o va extrapola asupra tuturor femeilor, fapt care deja creează conflicte gender. Paradoxal e faptul că unele fete sînt mai critice în raport cu mamele care-şi neglijează obligaţiile. Acestea îşi dezvoltă voluntar caracteristici masculine, din considerentul că nu vor să semene mamei lor. Dacă e să sondăm contextul în care tata care este alături nu-şi manifestă sub nici o formă ataşamentul faţă de copilul său, sau în cazuri particulare cînd acesta e mort, atunci observăm că  mama plecată este văzută mai ales de băieţi  într-o ipostază chiar sacralizată, protagonista “mitului salvatorului”. Totuşi, această atitudine persistă doar în raport cu mama, pe celelalte fete, femei, le respectă, dar mai puţin, pentru a mări distanţa dintre acestea şi femeia-mamă şi a-i conferi acesteia unicitate. Copilul rămas acasă doar cu unul din părinţi suficient de responsabil, atunci, acesta este desexualizat, iar relaţia va evalua în una profund prietenească.
Din nefericire, aceşti copii, avînd foarte multe sarcini de rezolvat, înlocuind părintele plecat, dispune de prea puţin timp pentru a se juca. În plus, această tensiune emoţională  îl debusolează într-atît, încît el pierde managementul timpului, nu are un regim echilibrat şi respectiv, randamentul e scăzut, la fel şi satisfacţia personală. Ei trăiesc în viitor, perioada actuală o recunosc ca fiind temporară, după care, neapărat va veni una fericită, iar fericirea este inerentă familiei întregite. Fiind mai puţin optimişti în ceea ce priveşte întoarcerea părinţilor şi o schimbare spre bine, aceşti copii îşi menţin reuşita la învăţătură, îndeplinesc toate treburile gospodăreşti, doar pentru a răsplăti efortul mamei sau al tatălui, mai ales cînd se consideră cauze ale plecării acestora. În viaţa de zi cu zi aceştia sînt protagonişti a cîtorva scenarii comportamentale şi a unei rutine cronice care include chiar şi sunetele părinţilor aflaţi peste hotare.

Absorbiţi de cotidian,  într-un mediu social foarte apatic, aceşti copii nu manifestă agresivitate sau violenţă. Locuind împreună cu bunicii sau alte persoane, îşi dezvoltă instanţa de cenzură prin interiorizarea normelor sociale şi ale restricţiilor. Această monotonie, lipsa încurajării, supunerea doar pentru că “aşa trebuie” frînează la copil fortificarea capacităţilor creative şi limitează arealul aspiraţiilor. Ei îşi văd viitorul foarte vag, nu au dorinţe, idealuri (majoritatea işi doresc să fie croitori, şoferi, bucătari…) dar această nevoie de autoafirmare  transpusă în aspiraţii, simţită la nivel minim, este cauzată de nesatisfacerea celorlalte nevoi inferioare acesteia din Piramida lui Maslow.
O evidentă stabilitate o au copiii care stau cu parintii alaturi. Inteligenţa emoţională a acestora vizează o profundă capacitate de a analiza lucrurile prezente, încercînd a oferi soluţii perceptibile, pragmatice la anumite probleme de o mai mare sau mai mică proeminenţă. Aceşti copii stabilesc o adevarată afabilitate cu părinţii lor şi de cele mai multe ori părerea, în viata lor de familie, contează în dependenţă de ponderea situaţiei problematice concepută: „Cu părinţii suntem în relaţii prieteneşti,  împărtăşim  unul altuia necazurile şi bucuriile”.
„Relaţiile mele cu părinţii sunt bune”. Or, pentru un copil să capete o dezvoltare emoţională multiraterală, ar trebui ca acesta să traiască intr-o familie dominată de armonie şi întelegere, mai cu seamă lucru impropriu copiilor care suferă în urma despărţirii cu prinţii lor. Ar trebui să se tindă spre o atmosferă echilibrată în care un copil capătă încredere, siguranţă emoţională şi posibilitatea de a încerca noi comportamente. Importanţa majoră pe care o are dezvoltarea emoţională este flexibilitatea cu care se încurajează un copil pentru a deveni independent şi creativ, stabilind graniţele copilului şi-n acelaşi timp încurajîndu-i explorarea. Flexibilitatea în rolurile pe care o persoană le joacă în sistemul familial este de ordine esenţială în dezvoltarea emoţională a copilului. Or, acest lucru ar trebui să se întimple în orice familie completă. Din pacate, familiile incomplete, adică fără un părinte sau chiar ambii, dispun şi mai puţin de aceste capacitati de încurajare a procesului de dezvoltare emoţională.
 Copiii a căror părinţi sunt acasă sunt învăluiţi de caldura sufletească a părinţilor,  aceşti copii sunt, sau tind să devină, cât mai expansivi în stabilirea unor favorabile şi reuşite relaţii cu comunitatea, semenii. În raport cu copiii ai căror părinţi sunt plecaţi peste hotare, aceştia manifestă o atitudine tolerantă, în mare parte, dar totodată cu uşurinţă vor arăta şi consecinţele grave pe care le suportă aceştea din urmă, din cauza lipsei înţelegerii şi a susţinerii fireşti a părinţilor. Relaţiile dintre membrii familiei sunt descrise prin întelegere, coeziune, suport reciproc, cooperare, cordialitate. „Cu parintii ma înteleg foarte bine. Ne ajutam reciproc, apelez la ei  cînd am nevoie”.
Toate acestea conferă copiilor un sentiment de siguranţă şi protecţie. Lipsa acestui sentiment de securitate, propriu copiilor care au experienţa despărţirii de părinţi, este cu siguranţă un fapt cert. Iar, relaţiile acestor copii cu părinţii nu mai suportă aceiasi conotaţie afectivă ca pînă la plecare. Copiii uneori, chiar dacă nu vizualizează acest fapt, sunt presaţi de amintiri adineaori plăcute, ce-i aruncă într-o negură a singurătăţii.

Situaţia copiilor cu părinţii  acasă este bună din toate punctele de vedere. Vor dezvolta o personalitate certă, puternic influenţată de atitudinile şi modul de gândire al părinţilor. De asemenea ei reflectă o profundă îngrijorare faţă de copiii care pot deveni cu risc de abandon, demonstrînd maniere de cugetare de o specială abordare. Iar, tehnica de comunicare a acestor copii s-a dovedit a fi esenţial pronunţată, abordînd un mod specific de integrare în acest proces. Spre deosebire de modul de comunicare a copiilor ai căror parinţi sunt acasă şi cei care suferă din cauza lipsei părinţilor; cei din urmă suferă de o eschivare şi de o totală nesiguranţă atât în propriile lor cuvinte, cît şi în comportamentul pe care îl demonstrează. Totusi, în pofida dificultăţilor pe care le întâlnesc o parte din copii, aceştia depun eforturi pentru a corespunde aşteptărilor părinţilor, devin mai responsabili, tind sa obţină succese în domeniul şcolar, şi în diverse sfere ale vietii: „Am devenit mai responsabilă, mai ales ca acum am grijă de frăţiorul meu. În ceea ce priveşte situaţia şcolară, atunci am rămas eminentă ca şi pînă la plecarea părinţilor”.
Situaţia copiilor rămaşi fără părinţi în urma plecării în străinătate este substanţial diferită de aceea a copiilor susţinuţi la moment de părinţi, dar în dependenţă de unghiul de vedere după care este abordată problema. Ambele categorii de copii doresc sa aibă o viaţă  fericită alături de familia sa, iar o viaţă sănătoasă este indispensabilă.
„Vreau să am o familie fericită si  toţi să fie sănătoşi. Mama să fie fericită. Să am un viitor fericit şi o carieră de succes”.
Dacă pentru copii ai caror părinţi sunt alături, primordial este scopul de a avea o carieră strălucită alături de o familie integrată, dar şi asigurată, atunci pentru cealaltă categorie primordial este de a avea ambii părinţi lîngă ei pentru totdeauna: „Să nu mă despart de familie... Să vină tăticul... Să avem o familie unită şi  fericită...”.
Compasiunea şi admiraţia pentru semenii lor nu încetează să uimească, copiii care sunt lângă părinţi doresc ca pacea să fie eternă, iar părinţii să stea acolo unde s-au născut şi să nu-şi părăsească niciodată propriii copii, cum declară unul din ei, cu o gândire deja matură. De asemenea în relaţiile şi raporturile pe care le stabilesc aceşti copiii, cu referinţă la cei ai căror părinţi nu sunt acasă depun – silinţa şi meticulozitatea – de a le fi prieteni, deoarece aceştia din urmă sunt introverţi şi greu de dezlegat.
Relaţiile interumane pe care le stabilesc copii rămaşi fără părinţi în urma migraţiei, sunt puţine şi de fapt în unele cazuri nedorite. Iar, explicaţia pentru această situaţie este evidentă, din cauza absenţei căldurii şi înţelegerii pe care doar un părinte o poate oferi, copiii suferă în mai multe sfere ale vieţii. În primul rând, sunt închişi din punct de vedere al comunicării, un alt moment ar fi faptul că ei sunt în căutarea căldurii părinteşti în alte activităţi, care de fapt, sunt dăunătoare lor, consecinţele care pot apărea:
„Copiii a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare încep să nu mai ţină cont de         manierele bune şi să nu asculte de cei maturi”.
„Ei devin mai răi. Unii copii după plecarea părinţilor s-au alăturat unor găşti cu rea faimă”.
„Aceşti copii  în unele cazuri devin foarte agresivi” (păreri ale unor îngrijitori şi lideri de opinie din localităţile respective).
 „Copiii care au părinţii plecaţi peste hotare se simt mai rău, le este mai greu, au mai multe responsabilităţi decît noi, cei care avem părinţi acasă”.
Migraţia părinţilor este un lucru ce influenţează negativ asupra copiilor. M-am pus în situaţia lor şi cred că înţeleg ce simt ei: cu bani în buzunar dar fără cei dragi alături.”
Sa constatat ca trăirile emoţionale ale copiilor, provocate de ruperea legăturii cu părinţii variază în timp. De cele mai multe ori copiii se simt afectaţi în timpul apropiat plecării părinţilor, perioadă considerată ca cea mai dificilă. Apoi, urmează adaptarea la noile situaţii  ale vieţii, iar lipsa afectivă a părinţilor este înlocuită prin îmbunătăţirea situaţiei materiale.
Plecarea părinţilor peste hotare, asigură pe de o parte copiilor un viitor, pe de altă parte – pentru această bunăstare copiii plătesc cu propria lor fericire şi siguranţă. Copiii se află permanent în contact cu lumea sa interioara şi cu cea exteroară; între lumea trairilor lor interne şi lumea exterioară apar adesea conflicte, conflicte care ar putea fi ameliorate cu ajutorul părinţilor, care în cazul nostru sunt lipsă.  Încercările copiilor de a găsi o rezolvare adecvată pot eşua; iar raportarea acestor eşecuri la propria persoană are drept consecinţă apariţia unor sentimente negative ce inhibă devenirea personalitaţii.
 Aceşti copii sunt convinşi că sarcina principală a părintilor este de a întreţine familia, iar imposibilitatea găsirii unui loc de muncă mai sigur îi determină să plece în strainatate. „Desigur, că-mi este dor, dar eu sunt destul de mare şi ştiu pentru ce ei au plecat, tot pentru noi ca să ne ofere un oarecare viitor, şi nu-mi pare rău că s-au dus, ... foarte des vorbesc cu ei si astfel le simt parca  prezenţa.”
Pentru a împiedica o şi mai mare expansiune a migraţiei, fiecare din noi ar trebui să ia atitudine şi să găsească nu numai părţile pozitive ale plecării la muncă peste hotare, dar şi cele negative care sunt mai evidente decît ne-ar parea.
 

 
  • Îngrijitorul – posibil suplinitor al nevoilor emoţionale ale copilului
 
Una din întrebările din ghidul de interviu pentru copiii a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare sună astfel: Cine are grijă de tine acum? Te înţelegi bine cu ei? În cazul cînd doar unul din părinţi este plecat, celălalt este cel care are grijă de copil, copii; în cazul în care ambii părinţi sunt plecaţi în majoritatea cazurilor copiii sunt rămaşi în grija buneilor dar sunt prezente cazurile că copiii rămîn cu mătuşi, vecini, fraţi mai mari.
Interviu 1, Elena de 12 ani spune: De mine acum are grijă bunica. Eu mă înţeleg bine cu ea. Eu o iubesc foarte mult şi ea la fel mă iubeşte... Cîn d eu plîng şi-mi este dor de mama, ea mă strînge la piept şi mă mîngîie.NIŞC
Interviu 7: Dorin., 13 ani, ambii părinţi sunt plecaţi în Rusia de 10 ani, dar vin acasă o dată la 3-4 luni. Acum bunicii au grijă de mine şi de frăţiorul meu, cum să nu mă înţeleg bine cu ei? ...îi ajut cu ce pot şi ţin seama de sfaturile lor.
Interviu 4: Mariana 15 ani, ...sunt în grija unui vecin care doarme la noi, dar care vine tocmai pe la ora 22.00. El are grijă de albini, cote şi plata pentru grija lui este roada pe care o ia de pe loturile de pămînt. Nu se prea interesează de noi, doar dacă am făcut lucrul pe acasă. Nu prea vorbesc cu el.NIŞC
Interviu 8: fată 12 ani, ambii părinţi plecaţi, tăticu de 6 ani în Spania, mama de 1,6 luni în Italia NIŞc, Stau cu o prietenă de familie, la mine acasă, mă înţeleg bine.
Interviu 9: băiat 12 ani, mama plecată de 2 ani în Rusia, tata stă în închisoare pentru omor. Am rămas în grija fratelui mamei, dar stau şi la internat. B
Interviu 10: Elena16 ani, plecaţi ambii părinţi, tata în Rusia de 8ani, mama Italia de 1 an, B. Acum eu am grijă singură de mine şi de frăţiorul mai mic care are 11 ani.
Vezi şi interviul 5.
Interviu 11: băiat de 7 ani, părinţii sunt divorţaţi, mama plecată de 2 ani în Moscova. Locuiesc împreună cu dădaca, ea este învăţătoare la şcoală, ne înţelegem bine, ţin la ea ca la mama.
Studiul a arătat că cea mai frecventă modalitate de comunicare dintre părinţi şi copii este acea telefonică, urmate de transmiterea coletelor. Îngrijitorii şi experţii au relatat că pentru mulţi copii, convorbirile telefonice sunt aşteptate cu nerăbdare.
În ele ei încearcă să relateze acele reuşite pe care le au dar şi problemele care îi fac să sufere, expresia centrală este că le e dor de părinţi, că au mare nevoie de mama. Comunicarea de la distanţă nu poate suplini imediata apropiere şi căldură a părinţilor.
„Comunic cu mama des, de 2-3 ori pe săptămînă, seara. Cînd vorbesc cu mama îi spun că o iubesc şi că mi-e dor” – fată, 10 ani.
„Vorbim o dată pe săptămînă la telefon. Mă bucur cînd îl aud... De multe ori plîng... îmi lipseşte foarte mult.” – fată, 13 ani.
„Mama nu sună des, c-am o dată în lună. Sau nu are timp sau nu vrea să deranjeze des vecinii, pentru că noi nu avem telefon. Mama toată vremea îmi spune că se simte bine, dar eu ştiu că nu e aşa, simt că e tristă, dar îmi ascunde asta... eu, tot aşa, nu vreau să o întristez şi uneori o amăgesc.” – Marina, 12 ani, Manta, mama plecată în Italia de 8 ani, ea şi fratele sunt în grija bunicilor cu care nu prea se înţeleg. Bunelul este în vîrstă, bunica este bolnavă şi multe din treburi trebuie să le facă ei. „Cu dînşii nu poţi să vorbeşti prea mult, lor veşnic ceva nu le place. Eu şi cu fratele dacă avem vre-o problemă îi spunem mătuşii Nina care trăieşte la Colibaşi”.
Copiii a căror taţi sunt plecaţi, iar grija părintească este compensată de mamă, afirmă că nu sunt prea afectaţi de lipsa tatălui. Le este dor de tatăl lor, însă odată ce situaţia financiară s-a îmbunătăţit, iar părintele se întoarce la fiecare trei luni, plecarea sa în opinia intervievaţilor nu reprezintă o problemă (cazul copiilor a căror taţi sunt plecaţi în Rusia). Mai dificilă este situaţia copiilor care trebuie să preia responsabilităţile tatălui în gospodărie şi care sunt nevoiţi să realizeze munci mult peste puterile lor. Dacă perioada aflării peste hotare este îndelungată, atunci relaţiile dintre părinte şi copil devin distante, după cum menţiona o intervievată a cărei soţ este plecat de 12 ani şi despre care menţionează: „Este ca un oaspete. Nu se simte ca acasă. Copiii sunt ataşaţi mai mult de mine.”
Plecarea părinţilor peste hotare a schimbat mult mediul relaţional a copiilor mai ales în ceea cepriveşte calitatea şi cantitatea comunicării acestora cu semenii şi îndrumătorii lor. Adulţii intervievaţi au menţionat că copiii nu se află în relaţii suficient de apropiate cu îngrijitorii lor, mai ales cu binicii sau cu unchii şi mătuşele ce au o vîrstă înaintată, din moment ce între ei apar conflicte de concepţii educaţionale, necătând că se străduie să-i „lipească” ca pe propriii copii. Ex. „Eu ca bunică mă strădui să-i acord atenţie, dar totuşi îi sunt străină. Dacă nu-i mama, tata, buneii nu-i vor înlocui niciodată ”.
Profesorii au atitudini diferite faţă de aceşti copii: compătimire, suport moral, dar uneori invidia pentru starea materială mai bună a acestora.
 
  • Participarea la diverse activităţi extraşcolare
 

„Am participat la concertele de la diferite sărbători: 8 martie, Anul Nou, Toamna de Aur. Îmi place să joc în scenete, odată am jucat rolul lui Păcală, profesoara m-a lăudat.” – Marina 12ani, Man., mama plecată de 8 ani, ea şi fratele sunt în grija bunicilor.
„Înainte participam, dar acum nu mai am cînd, dar nici profesorii responsabili nu au prea mare interes. Eu cu colegele mele le dădeam unele idei, dar niciodată nu ajungeau să se realizeze.”
Dansul, muzica, sportul sunt activităţile extraşcolare a copiilor cu care s-a discutat, dar sunt şi cazuri în care răspunsul este, nu particip.
 
 
  • Evaluarea serviciilor acordate copiilor aflaţi în dificultate, din localităţile unde s-a efectuat cerecetarea
 
Fenomenul migrării populaţiei peste hotare, în special al plecării părinţilor afectează în modul cel mai direct copiii care astfel sunt lipsiţi de copilărie, se confruntă cu probleme ce ţin de comunicarea cu propriii părinţi, semenii, comunitatea. Acest fenomen va avea repercursiuni şi asupra personalităţii lor deoarece echilibrul emoţional şi psiho-afectiv al acestor copii este puternic perturbat. Aceşti copii au nevoie de dragoste, sprijin şi îngrijire părintească, de un cămin familial în care să se simtă cu adevărat fericiţi. În cadrul studiului ne-am propus să cunoaştem, să evaluăm serviciile acordate copiilor a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare, dar am constatat faptul că ele nu sunt prezente.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

La centru, la înterbarea Care sunt serviciile acordate copiilor aflaţi în dificultate răspunsul a fost: nu am auzit de careva servicii,  şi doar în 2 cazuri am aflat că copiilor orfani li se dă îmbrăcăminte, încălţăminte şi uneori produse alimentare.
La nord, răspunsurile despre diverse servicii acordate copiilor sunt diverse:
- nu ştiu; (răspuns frecvent)
- din auzite ştiu că sunt, dar care anume, nu;
- nu ştiu, nu am apelat la ele, căci nu am avut nevoie de ele;
- se oferă bani, produse alimentare, dar n-am apelat la ele;
- în Bălţi este centrul „Drumul spre casă”;
- mulţi copii sunt la centrele „Steluţa”; „Drumul spre casă”; (centre unde se oferă servicii copiilor din familii vulnerabile nu copiilor a cărăr părinţi sunt plecaţi)
- în sat Chişcăreni, avem Consiliul Local de Copii şi Tineret, cu care organizăm diverse actvităţi pentru copii, la diverse sărbători am adunat bani din comunitate şi i-am dat copiilor social-vulnerabili (spune o fetiţă de 15 ani, ambii părinţi plecaţi dar revin din 3 în 3 luni, participantă activă la viaţa şcolii, comunitate, eminentă la învăţătură);
- în şcoală avem psiholog la care ne putem adresa, dar în sat nu avem alte servicii acordate copiilor (Chişcăreni).
La sud, răspunsurile sunt aproximativ aceleaşi ca şi la nord:
- nu există, dacă avem nevoie de ajutor, de sfaturi sau pur şi simplu să spunem ce avem pe suflet apelăm la prieteni sau vorbim cu mătuşa (Gabriel,18ani, ambii părinţi plecaţi de 4ani, în Italia s. Manta);
- nu ştiu.
Plecarea părinţilor este percepută şi ca abandon, copiii manifestînd o atitudine negativă faşă de părinţi: Dumitriţa, 14 ani, ambii părinţi plecaţi de 4 ani, în Germania: „... peste o zi mă sună, dar eu aşi prefera mai rar. Nu simt nimic în afară de ură faţă de ei deoarece m-au lăsat fără să-mi ceară părerea. ...Am început să urăsc totul ce vine de peste hotare” – iată un caz care ne face să înţelegem necesitatea serviciilor acordate acestor copii.
Mai sus au fost prezentate raspunsurile copiilor a căror părinţi sunt plecaţi peste hotare, maturii confirmă spunînd: „Astfel de servicii nu există, deoarece toţi sunt de părerea că aceşti copii sunt îndestulaţi cu de toate şi nu au nevoie de ajutor. La părinţii copilului mă adresez, încerc să telefonez şi să soluţionăm ploblema împreună” (îngrijitor).
Majoritatea serviciilor din localitatea noastră sunt acordate copiilor din familii social vulnerabile şi c

Despre Antropologie

Contacte

Departamentul Filosofie si Antropologie
e-mail: usm_filozofie@yahoo.com
tel: +373 22 57 75 97


Director Departament Filosofie si Antropologie
Saharneanu Eudochia, dr. hab., prof. univ.


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Copyright © 2011 Made by Erhan Vera. All Right Reserved