DEPARTAMENTUL FILOSOFIE ȘI ANTROPOLOGIE

 

Video






Log in

   sau    Inregistrare

Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea de Istorie şi Filosofie
Catedra Filosofie şi Antropologie
 
  
Eugenia Bogatu
 
 
Sinteze de curs 
FILOSOFIA LIMBAJULUI
 
 
 
 

                                           Aprobat de Consiliul profesoral al Facultăţii de Istorie şi Filosofie
 
 
Chişinău CEP USM 2013
CZU
 
Recomandat de Catedra Filosofie şi Antropologie
 
Recenzent: Eudochia Saharneanu,
doctor habilitat, profesor universitar
 
 
 
ISBN                                                          ©   E. Bogatu, 2013
                                                                   ©     USM, 2013
 
 




Cuprins
Preliminarii.................................................................................................................................6
Tema I. Problema originii limbajului
         1.  Introducere în filosofia limbajului.........................................................................................9

  1. Limbajul ca instrument şi obiect...........................................................................................11
  2. Ipotezele privind apariţia limbajului, funcţiile lui. Reevaluarea fenomenului Babel........12
  3. Concepte fundamentale: limbă,  limbaj, act lingvistic.........................................................17
Tema II. Concepţii despre natura limbajului
  1. Atitudini faţă de limbă şi limbaj..........................................................................................22
  2. Teoria limbajului în raport cu teoria sensului....................................................................24
  3. Text şi textualitate din perspectivă semiotică: lingvistică şi fenomenologie……………..27
Tema III. Actul lingvistic. Caracterul său de creaţie „inedită” şi limitele sale
  1. Caracteristicile actului lingvistic şi limitele sale.................................................................30
  2. Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte.................................................................33
  3. Sincronie şi diacronie. Schimbarea lingvistică: teorii despre natura şi cauzele ei............34
Tema IV. Pragmatică şi modelări ale pragmaticii
  1. Regulă şi gramaticalitate.....................................................................................................38
  2. Normă şi acţiune. „Pragmatic turn” în gândirea contemporană......................................40
  3. Jocul de limbaj.....................................................................................................................42
Tema V. Manifestarea gândirii şi a afectivităţii în limbaj
  1. Limbaj şi gândire................................................................................................................44
  2. Limbaj şi afectivitate...........................................................................................................48
  3. Limbajul, element al culturii..............................................................................................52
Tema VI. Aspectul individual şi cel social al limbajului
  1. Limbajul – canal de comunicare socială...........................................................................55
  2. Limbaje de  comunicare (coduri de comunicare).............................................................57
  3. Limbajul şi experienţa umană...........................................................................................59
  4. Aspectul individual şi social al limbajului.........................................................................61
Tema VII.  Noam Chomsky – cunoaşterea limbii
1.      Conceptul de Gramatică Generativă.................................................................................65

  1. Creativitatea şi R. Descartes, achiziţia limbii materne.....................................................67
  2. Paradigma behavioristă.....................................................................................................70
Tema VIII. Competenţă şi performanţă lingvistică
  1. Triada structurală a limbajului natural............................................................................74
  2. Triada gând-vorbă-faptă....................................................................................................79
  3. Metodele moderne de cercetare a lingvisticii.....................................................................81
Tema IX. Structuri şi analize. Formă şi sens în limbaj
1.      Limbă naţională, limbă comună, limbă literară. Criterii pentru delimitarea acestora….86
2.      Limbi speciale, limbă şi dialect........................................................................................... 8

3.     Analiza structurală în lingvistică şi în antropologie...........................................................89
 
Tema X. Specificul „limbii de lemn”

  1. „Limba de lemn” – concept universal în spaţiul post-sovietic.........................................95
  2. Puterile şi manipularea. Manipularea prin cuvinte.........................................................97
  3. Blasfemia şi eufemia în limbaj..........................................................................................98
  4. Agresivitatea verbală........................................................................................................100
Tema XI. Capacitate hermeneutică şi limbă
  1. Hermeneutică, filologie, lingvistică...................................................................................104
        2.   Manifestarea eului, raţiunii şi libertăţii în limbaj............................................................106
  1. Comprehensiunea ca metodă............................................................................................109
  2. Limbă şi acţiune ………….............................................................................................110
Exerciţii de interpretare la filosofia limbajului........................................................................115
Lucrul individual.........................................................................................................................119
Glosar de termeni........................................................................................................................121
Bibliografie...................................................................................................................................124
 

 
Preliminarii
 
Universalul, cunoaşterea, conştiinţa şi fapta nu pot să ia formă, să fiinţeze fără limbă. De aici şi credinţa în puterea magică a cuvântului, exprimată în formula textului sacru şi în logos-ul anticilor „La început a fost cuvântul”. Ridicarea la „universalitate”, cucerire modernă prin excelenţă, legată structural de descoperirea lui Cogito, a subiectivităţii transcendentale a condiţionat: a) ieşirea cuvântului din fiinţă şi punerea lui ca o caracteristica universalis (Leibniz); b) apariţia sensului, dincolo de înţeles al cuvântului, ca modul în care este dat obiectul (Frege) şi legarea lui de semn şi simbol. Odată cu aceasta s-au trasat liniile concepţiei moderne despre limbă, dominată de ideea acţiunii inverse, a limbajului asupra gândirii (a lui W.von Humboldt) şi de ideea de convenţie, desfăşurată în structurarea semiotică a lingvisticii. Cu aceasta însă magia naturală a cuvântului este înlocuită cu un adevărat miraj: al semnului şi simbolului prin care limbajul apare nu doar ca purtător al unei semnificaţii spirituale, ci devine condiţia, chiar structura de bază a universului uman. Căci „omul trăieşte într-un univers simbolic, nu într-unul numai natural. Limbajul, mitul, arta şi religia constituie părţi ale acestui univers, firele multicolore care ţes pânza simbolică, reţeaua compactă a experienţei umane”.
Orice progres uman în gândire şi în experienţă rafinează şi fortifică această teză. Omul nu mai are, ca animalul, o raportare nemijlocită la realitate. El trăieşte într-atâta în formele limbajului, în operele de artă, în simboluri mitice sau ritualuri religioase, încât nu poate nicicum să cunoască sau să întrezărească ceva decât prin intercomunicarea acestor medii artificiale. Nici în sfera practică omul nu mai trăieşte într-o lume a faptelor brute sau după nevoile şi dorinţele sale nemijlocite, ci mai mult în mijlocul ficţiunilor, în năzuinţe şi temeri, în iluzii şi deziluzii, în imaginaţie şi vise: „Nu lucrurile îi neliniştesc pe oameni, spunea Epicur, ci părerile lor despre lucruri”. Pe parcursul timpului istoric s-au perindat un şir de orientări în ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului, ca de exemplu: „the lingvistic turn” – revoluţia lingvistică – teoria limbajului ca formă simbolică,  (E.Cassirer); teoria fenomenologică (Husserl); teoria estetică a limbii (Croce); abordările ontologice (M.Heidegger) şi hermeneutice (Gadamer, Ricoeur); transformarea semiotică a filosofiei transcendentale (K.O. Apel). „Revoluţia lingvistică” nu este o revoluţie în lingvistică, ci „întoarcerea pe dos” a kantianismului: filosofia nu mai este orientată spre studiul fundamentelor (ştiinţei, cunoaşterii), ci exclusiv spre analiza logică a limbajului. O spunea Wittgenstein în modul cel mai categoric: „Filosofia nu este o doctrină, ci o activitate. O operă filosofică constă în esenţă din explicaţii. Rezultatul filosofiei nu îl constituie „propoziţiile filosofice”, ci clarificarea propoziţiilor.
Pentru Humboldt, limba este organul care formează gândirea, ea exprimă şi şlefuieşte sufletul naţional în ceea ce are el mai specific, ea manifestă viziunea despre lume proprie comunităţii naţionale. Diversitatea limbilor dovedeşte diversitatea mentalităţilor, de unde importanţa unei examinări detaliate a organismului fiecărei limbi, în scopul de a compara calitatea structurii unei limbi cu aceea a altor limbi – căci, superioritatea structurii unei limbi dovedeşte superioritatea unei mentalităţi, a unei rase.
Termenul filosofie analitică cu componenta sa principală, filosofia limbajului, se referă la suma curentelor filosofice din sec. XX, care au pornit de la ipoteza unei logici noi creată de G.Frege şi B.Russell, având ca obiect principal limbajul natural şi limbajul artificial, precum şi relaţiile acestora cu realităţile non-verbale, care ar putea avea consecinţe filosofice generale, contribuind la analiza conceptelor şi la clarificarea ideilor. Aceste tendinţe vin în opoziţie evidentă cu curentele derivate din filosofia idealistă germană, în special cu hegelianismul şi dialectica. Filosofia analitică s-a răspândit după cel de-al doilea război mondial, mai ales în Anglia şi în Statele Unite ale Americii, sub diferite denumiri ca: Analiză lingvistică, Empirism logic, Pozitivism logic, Neorealism, care desemnează particularităţile diverselor şcoli. Filosofia analitică reprezintă o dezvoltare a neopozitivismului şi îşi propune ca sarcină centrală cercetarea expresiilor naturale şi a vorbirii comune, în perspectiva folosirii conceptelor filosofice pe baza unei metodologii ştiinţifice, refuzând orice formă de speculaţie metafizică. Diversele curente se deosebesc în ceea ce priveşte alegerea procedeelor analitice. Astfel, unele direcţii ale filosofiei limbajului îşi propun cercetarea anumitor cuvinte şi propoziţiuni în vederea obţinerii unei definiţii clare a terminologiei filosofice. Altele, dimpotrivă, sînt în căutarea unor criterii care să permită deosebirea dintre o exprimare cu semnificaţie clară şi una lipsită de sens. În fine, ultimul grup îşi concentrează atenţia asupra elaborării formale a unui limbaj simbolic pe baze matematice, care să permită în mod efectiv tratarea problemelor filosofice.
Folosirea unei metode analitice a limbajului poate fi întâlnită încă din filosofia antichităţii. Multe din dialogurile socratice ale lui Platon au drept conţinut clarificarea unor concepte sau noţiuni. Astfel, în dialogul Cratylos vorbirea este definită drept „unealtă instructivă” pentru transmiterea înţelegerii, reprezentare care poate fi întâlnită până în aşa-zisul Organon al lui Karl Buhler. Sub influenţa empiriştilor englezi J.Locke, G.Berkeley, D.Hume şi J.St.Mill, precum şi a lucrărilor filosofului şi matematicianului german G.Frege, gânditorii englezi G.Ed. Moore şi B.Russell au pus bazele metodei analitice în curentele lingvistice contemporane. Fondatori ai neorealismului, ei consideră că analiza exactă a limbajului reprezintă dezideratul principal al oricărei atitudini în filosofie şi resping cu fermitate modelul idealist al realităţii în tradiţia lui Hegel. În mod deosebit este criticată teza metafizicianului englez Fr.H. Bradley, potrivit căreia realitatea nu ar fi un produs al percepţiei senzoriale, ci o reprezentare spirituală, în consecinţă neabordabilă cu mijloace de investigare ştiinţifică şi inaptă de orice posibilitate de previziune. Moore susţine că principala sarcină a filosofiei ar fi analiza şi clarificarea semnificaţiei noţiunilor, discutând critic afirmaţiile altor filosofi. Consideră că speculaţiile idealiste pot duce la afirmaţii absurde şi se bazează pe adevărul conţinut în „bunul simţ comun”.
Russell, impresionat de precizia ştiinţelor matematice, încearcă să elaboreze un limbaj specializat corespunzător legităţii logice, care să reflecte cu exactitate obiectivitatea. Impresionat de lucrările lui B.Russell, L.Wittgenstein deja în prima sa lucrare Tractatus logico-philosophicus, insistă asupra faptului că orice concepţie filosofică ar trebui să întreprindă în primul rînd o critică a limbajului, care să servească clarificării ideilor exprimate. În această primă perioadă, Wittgenstein consideră că o afirmaţie poate transmite o informaţie adevărată şi – prin aceasta – poate avea o semnificaţie ştiinţifică numai în cazul când este susceptibilă să reflecte realitatea. În consecinţă, toate aserţiunile metafizice, teologice sau morale sunt, pentru Wittgenstein, lipsite de sens. Pozitivismul logic a fost criticat de Karl Popper. El consideră că teoria semnificaţiei împiedică înţelegerea vorbirii. În perioada ulterioară, contribuţii interesante au adus filosofii englezi – G. Ryle, J.L. Austin, P.F. Strawson, precum şi americanul W. Quine.  
Ryle a studiat în special aspectul gramatical al afirmaţiilor şi „limbajul mintal”, care poate sugera prezenţa unor lucruri inexistente şi falsa opinie a unei unităţi spirituale, asemănătoare unităţii corporale. Austin şi Strawson au analizat relaţiile dintre limbajul formal logic şi cel obişnuit, precum şi semnificaţia comportamentului comunicativ. În final, Quine reprezintă punctul de vedere ontologic, după care sistemele lingvistice sunt asimilate modurilor pragmatice de transmitere a evidenţei lucrurilor. Criticii filosofiei analitice consideră că filosofia în totalitatea ei nu se poate limita doar la „analiza conceptelor” şi că negarea distincţiei între analiză şi sinteză, întreprinsă de Quine, ruinează claritatea şi rigoarea gândirii filosofice. Filosofia analitică ar restrânge astfel spectrul investigaţiei filosofice la analiza epistemologică şi ontologică  şi astfel, o bună parte a gândirii ar fi negată. Unii autori moderni încearcă să concilieze cele două tradiţii într-o manieră sintetică cu tendinţă dublă, reunind stilul literar desăvârșit cu claritatea şi precizia afirmaţiilor ştiinţifice.
 

Tema I. Problema originii limbajului
 
1.      Introducere la filosofia limbajului
2.      Limbajul ca instrument şi ca obiect
3.      Ipotezele privind apariţia limbajului, funcţiile lui. Reevaluarea fenomenului Babel
4.      Concepte fundamentale: limbă, limbaj, act lingvistic
 
Termeni-cheie: semnificaţie, semantică, competenţă lingvistică, competenţă pragmatică, caracter sistematic, interpretare naturalistă, interpretare supranaturalistă, interpretare convenţionalistă, limbă universală, limbă perfectă.
 
1.      Introducere la filosofia limbajului
 
Filosofia limbajului ridică probleme pe cât de importante, pe atât de dificile. Importanţa limbajului pentru viaţa umană este evidentă. Toate societăţile umane, precum şi toţi membrii lor, folosesc limbajul. Dobândirea limbajului reprezintă una dintre puţinele deprinderi cognitive, fiind în bună măsură atât comună, cât şi specifică oamenilor. Această deprindere dă speciei umane avantaje enorme asupra celorlalte specii, limbajul fiind o cale rapidă şi uşoară de a transmite descoperirile de la o generaţie la alta. Unii teoreticieni văd în limbaj cea mai importantă caracteristică a speciei umane.
De-a lungul ultimului secol, filosofia limbajului a devenit aria centrală a filosofiei. Care este principala problemă în studiul limbajului? Care sunt fenomenele problematicii? Pentru a obţine o distanţă adecvată în raport cu ele, este util să ne imaginăm că suntem  nişte marţieni care vizitează Pământul pentru prima dată. Ce fenomene lingvistice ne sar în ochi? Observăm oameni care  produc sunete şi inscripţii: îşi scriu şi îşi vorbesc unul altuia. Vedem că aceste activităţi joacă un rol extraordinar de important în viaţa umană. Şi atunci ne întrebăm: Ce proprietăţi au sunetele şi inscripţiile, astfel încât să le permită să joace un asemenea rol?
Decidem să numim atare proprietăţi  „semnificaţii”. Apoi, se pune problema de a descrie şi explica semnificaţiile: de a spune ce sunt ele şi ce face ca ceva să aibă o semnificaţie. „În abordarea noastră, teoria limbajului trebuie, prin urmare, să fie fizicalistă. Toate datele lingvistice trebuie să fie fizice, în ultimă instanţă. Noţiuni semantice precum semnificaţie, adevăr şi referinţă pot fi folosite numai dacă pot fi explicate în termeni nelingvistici” [1; p.31]
Pe scurt, se pune problema de a da o teorie semnificaţiei sau o semantică. Această problemă dă naştere în schimb altor două probleme psihologice: Ce trăsături ale minţii umane fac posibil ca oamenii să producă şi să reacţioneze adecvat la astfel de sunete? Cum  de reuşim să folosim limbajul? Astfel, după cum vom vedea, problema privind explicarea semnificaţiei este în strânsă legătură cu aceea privind explicarea competenţei lingvistice  şi a  înţelegerii. Pentru a înţelege mai bine importanţa limbajului trebuie să luăm în considerare rolul gândurilor pe care el le exprimă. Există două roluri care reprezintă în mod evident interes pentru noi. Mai întâi, gândurile determină oamenii să facă diferite lucruri: este probabil că o persoană care crede că va ploua îşi va lua umbrela.
Aşadar, cunoaşterea a ceea ce gândesc ceilalţi ne spune ce este posibil că vor face. În al doilea rând, multe gânduri poartă informaţie corectă sau eronată despre lume. Astfel, cunoaşterea a ceea ce gândeşte o persoană adesea ne spune ceva despre lume. O mare parte din cunoştinţele noastre despre lume vin din exprimarea lingvistică a convingerilor. Am putea spune că limbajul ne permite să beneficiem din plin de experienţa altora.
Rolul central al limbajului este cel de exprimare a gândurilor. Derivă de aici că limbajul are cel puţin două roluri: de a explica comportamentul şi de a ne informa despre lume. Semnificaţiile sunt proprietăţi care îi permit să joace aceste roluri.
Conceperea filosofiei ca analiză este rezultatul nemijlocit al unei operări îndelungate cu analiza (logică şi lingvistică, mai ales) a limbajului în cercetările de specialitate. Filosofia ca analiză nu constituie însă numai o limită a filosofării, ci şi o deschidere a ei într-o veritabilă modalitate de funcţionare în raport cu celelalte demersuri asupra limbajului, gândirii şi cunoaşterii. De fapt, în acest context filosofia nici nu poate funcţiona altfel. Ideea unei filosofii a limbajului, a unui demers specific filosofiei în studiul limbajului a intrat într-un stadiu sistematic în epoca noastră, în primul rând prin spiritul analitic - o componentă majoră, credem, a unui stil de gândire modern.
Filosofia limbajului studiază în principal următoarele:
a) limba şi semnele, respectiv problematica semioticii;
b) limba şi semnificaţia, respectiv problematica semanticii;
c) gramatica şi teoriile gramaticii, respectiv sintaxa şi interpretarea ei prin componentele semantică  şi fonologică;
d) limbajul şi acţiunea, în principal pragmatica şi semnificaţia ei veritabilă;
e) limba şi gândirea, respectiv cuvântul şi conceptul şi raportul dintre lingvistică şi logică;
f) limba şi cunoaşterea, respectiv raportul cunoaştere-limbă-realitate şi interacţiunea lingvisticii cu teoria cunoaşterii şi ontologia.
 
                                        2. Limbajul ca instrument şi obiect
 
Poziţia deosebită pe care o ocupă preocuparea pentru limbaj în filosofia prezentului nu se regăseşte întotdeauna în istoria filosofiei. În schimb, limbajul a fost dintotdeauna mediul filosofării. Faptul că filosofia se realizează prin intermediul limbajului – fie în dialogul oral, în fixarea scrisă sau în „discuţia interioară a sufletului cu sine însuşi”, după cum caracterizează Platon gândirea – ţine tocmai de conceptul filosofiei: „Complexitatea şi dificultatea terminologică a lingvisticii actuale poate fi atribuită şi ea, în mare măsură, diferenţelor de concepţie” [3, p.100].   Limbajul nu este mediul filosofiei de-abia ca exprimare exterioară a unei activităţi în mod esenţial nediscursive, deoarece este greu să ne imaginăm ce ar fi un gând filosofic înaintea oricăror formulări lingvistice.
Atunci când filosofăm, ne aflăm deja întotdeauna „în limbaj”. Rolul său dublu - de a fi în acelaşi timp instrument, mediu şi obiect – deosebeşte limbajul de alte teme ale filosofiei. Atunci când se ocupă de limbaj, filosofia devine în mod obligatoriu reflexivă, ea se confruntă cu propria ei formă de existenţă. Doar raţiunea însăşi mai joacă, alături de limbaj, acest rol de mediu şi de obiect al filosofiei. Limbajul este deci deja, dintotdeauna mediul, fie că el devine sau nu o temă; „deja dintotdeuna” reprezintă în limbajul filosofic contemporan o altă exprimare pentru ceea ce este „transcendental”.
Schematizând doar puţin, putem vorbi despre existenţa în istoria filosofie a unei paradigme ontologice, a unei paradigme mentaliste şi a unei lingvistice, paradigme care s-au înlocuit reciproc. Există o deosebire între a încerca să cuprindem structurile fundamentale ale orientării noastre filosofice în lume în concepte ale fiinţei, ale conştiinţei sau ale limbajului.
            Mediile ajung în câmpul vizual abia atunci când devin problematice. Aşa s-a întâmplat şi cu limbajul ca mediul al filosofiei: devenim atenţi la funcţia lui de mediu de-abia atunci  când apar îndoieli cu privire la transparenţa lui, la neutralitatea lui în calitate de instrument de prezentare. Atâta vreme cât limbajul se sustrage, (ca, bunăoară, la Descartes) chiar şi celei mai radicale îndoieli ce poate fi în genere concepută, atâta vreme deci cât se află la baza oricărei interogaţii sceptice, ca premisă neproblematică, ne mişcăm în interiorul paradigmei mentaliste şi nu în al celei lingvistice.
În acest sens, în mod esenţial „cotitura spre limbaj” a filosofiei este o cotitură spre limbaj cu orientare critică. În mod analog, acelaşi lucru este valabil pentru trecerea de la paradigma ontologică la cea mentalistă, trecere care a îndemnat, în cele din urmă şi o cotitură epistemologică. Astăzi, limbajul a devenit problematic. Limbajul a devenit în filosofia contemporană singura preocupare comună aproape a tuturor şcolilor şi disciplinelor. Apare întrebarea: Ce anume deosebeşte propriu-zis preocuparea filosofică pentru limbaj de cea din ştiinţele particulare? Nu poate fi vorba, în acest caz, de a arăta că teoriile din ştiinţele limbajului sunt irelevante pentru filosofie. „Taina” sensului pare a fi legată de faptul că sensul nu înseamnă „numai ce vor să ne spună cuvintele”, ci el mai înseamnă şi o direcţie, adică, în limbajul filosofilor, o intenţionalitate şi o finalitate” [5, p.60]. În acelaşi timp, putem însă vorbi despre un nucleu al chestiunilor specifice de filosofie a limbajului.
Întrebările specifice ce ar putea figura ar fi următoarele: Este lumea noastră descifrată doar prin limbaj? În ce măsură promovează diferitele limbaje individuale diferite „moduri de a privi lumea”? Există în limbajele particulare elemente universale? Cum a apărut limbajul? De ce anume este atât de centrală pentru om facultatea limbajului? De ce anume au criticat mereu filosofii limbajul? Ar trebui oare să elaborăm un limbaj sau ne putem descurca şi cu acel comun? Ce anume este semnificaţia lingvistică? Ce înseamnă să ne raportăm cu ajutorul semnelor la ceva ce este în lume? Cum trebuie evaluate teoriile concurente despre semnificaţie? Cum poate fi competenţa lingvistică în acelaşi timp respectarea regulilor şi dispunerea creatoare de mijloacele de exprimare? Trebuie oare să ne decidem între creativitate şi convenţionalitate?
Filosofia limbajului trebuie diferenţiată de lingvistică, deoarece lingvistica are în obiectiv problemele legate de modul cum se prezintă şi se manifestă limba, în timp ce filosofia limbajului are în vedere ce este limba. Cele trei ramuri ale lingvisticii sunt: fonologia, preocupată de sunete; sintaxa, vizând structura gramaticală; semantica, preocupată de semnificaţie.
Distincţiile dintre limbaj, limbă, vorbire. Prin limbaj se înţelege acea facultate sau capacitate a oamenilor de a comunica între ei şi de a-şi exprima gândurile, sentimentele, dorinţele. În timp ce termenul limbă semnifică mijlocul de comunicare între membrii unei comunităţi umane constituite istoric, capacitate manifestată prin intermediul unui sistem de semne. Limba reprezintă concretizarea facultăţii oamenilor de a comunica sau a competenţei lingvistice. Un limbaj uman este un sistem pentru exprimarea sau comunicarea gândirii. Principala problemă care ţine de domeniul filosofiei limbajului este explicarea semnificaţiei, a competenţei lingvistice şi a înţelegerii.
În general, limbajele umane sunt caracterizate de următoarele trăsături:
·         Independenţa de stimuli
·         Abstractizarea
·         Arbitrarietatea
·         Învăţarea
·         Independenţa de mediu
·         Caracterul sistematic
·         Puterea
Filosofia limbajului se confruntă cu două probleme înrudite. Prima problemă o constituie descrierea şi explicarea proprietăţilor în virtutea cărora simbolurile joacă rolul central în vieţile noastre; o numim problema explicării semnificaţiei. Problema înrudită acesteia este de a descrie şi a explicita competenţa lingvistică – trăsăturile în virtutea cărora mintea umană poate folosi şi înţelege simbolurile şi sistemul de simboluri, pe care îl numim limbaj. Filosofia limbajului, lingvistica, semiologia şi antropologia datorează foarte mult ideilor novatoare generate de F.de Saussure în Curs de lingvistică generală.
 
3. Ipotezele privind apariţia limbajului, funcţiile lui. Reevaluarea fenomenului Babel
 
Filosofia limbajului nu se ocupă doar cu chestiuni sistematice, ci şi cu probleme istorice privind apariţia, dezvoltarea şi transformarea limbajului (limbajelor) umane. Un rol deosebit pentru filosofia limbajului a avut şi are problema originii limbajului. Pentru a face clar caracterul specific filosofic al acestei întrebări, va trebui să arătăm că aici o problemă de teoria limbajului se transformă în una de antropologie filosofică. Limbajul nu  a existat dintotdeauna în vreme ce istoricitatea limbajului de-abia poate fi în mod serios contestată; aşa-numita controversă privind originea limbajului apare acolo unde trecem de la o perspectivă natural-istorică la una uman-istorică. A existat limbajul de când există omul? A fost omul om deja înainte de a începe să vorbească? Cum a putut el „să inventeze” limbajul? Aceste întrebări indică un paradox, care se dovedeşte de neocolit atunci când definim omul, cum au procedat filosofii, prin intermediul raţiunii şi a facultăţii limbajului.
Înainte de a poseda limbajul, omul nici nu a fost om. Cine sau ce a ajuns la limbaj nu a fost încă om şi ceea ce era deja om nu a mai trebuit să inventeze limbajul. Este încă cu totul enigmatic în ce fel un încă ne-om lipsit de raţiune ar fi putut să inventeze limbajul.
Limbajul nu a apărut nici înaintea, nici în urma omului, ci odată cu omul. Dacă omul este definit prin logos-ul său, atunci nu se poate ca el să fi aflat gata făcute limbajul şi gândirea, nici ca el să le fi dezvoltat în întregime, ci omul, raţiunea şi limbajul şi-au făcut apariţia împreună. Controversa privind originea limbajului a produs deja la mijlocul sec. XVIII nenumărate scrieri, până în momentul în care a fost abordată încă odată prin intermediul unui concurs lansat de către Academia de Ştiinţe din Berlin, au fost lansate trei concepţii:
I – Potrivit tezei supranaturaliste (Hamann), limbajul i-a fost dat omului de către Dumnezeu, ceea ce face ca toate speculaţiile istorico-naturale să devină gratuite;
II – O soluţie convenţionalistă după modelul contractului social (Locke), limbajul ar fi rezultatul consensului social privind denumirile obiectelor;
III – Potrivit tezei naturaliste (sau sensualiste – Condillac şi Rousseau) – limbajul uman ar fi provenit dintr-o evoluţie a sunetelor naturale animale. Condillac consideră că este posibil ca limbajul să fi fost inventat de copiii părăsiţi în deşert, aceştia învățând să unească gândurile prin strigătul simţurilor, care sunt semnele lor naturale.
Tezele biologice stabileau că limbajul s-a născut lent din evoluţia mişcărilor şi a sunetelor în mod spontan expresive ale emoţiilor la animal şi la om; sau că e produsul imitării strigătelor şi zgomotelor naturale. Tezele antropologice erau mai diverse: originea limbajului era atribuită fie corelaţiilor simbolice dintre valoarea impresivă a unei producţii sonore şi sensul ei, fie emisiunilor sonore care însoţeau efortul muscular, fie dezvoltării din cântec sau chiar din gesturile expresive. Unele teze au încercat să se sprijine pe achiziţionarea limbajului de către copii sau pe formele lingvistice observate la popoarele primitive, fie pe patologia limbajului. Tezele pur filosofice au susţinut fie că limbajul este înnăscut, fie că este achiziţionat, fie că a rezultat dintr-o invenţie voluntară, fie dintr-o descoperire nu mai puţin accidentală. Tezele teologice admiteau că limbajul este un dar din partea divinităţii.
Propunerile existente sunt criticate de Herder în al său renumit Tratat despre originea limbajului.  Herder dezvoltă propria sa concepţie, pornind de la consideraţii antropologice despre deosebirea dintre om şi animal. Rolul hotărâtor pentru Herder îl joacă capacitatea omenească de a separa din torentul impresiilor senzoriale ceva anume, de  a-l aşeza la distanţă şi de a face din el o caracteristică care poate fi recunoscută. Înclinaţia omului spre cugetare sau reflecţie, care îl deosebeşte de animale, se arată în faptul că omul poate să zăbovească de bunăvoie asupra unei imagini, poate să o ia într-o mai liniştită şi luminoasă cercetare şi poate să separe trăsături caracteristice. În acest context, Herder doreşte ca discursul despre origine să fie înţeles nu istoric ci filosofic. Herder nu întreabă direct cum a apărut limbajul, ci cum ar fi putut să apară.
Reevaluarea fenomenului Babel
Povestirea babelică din Facerea 11 prevalase atât în imaginarul colectiv, cât şi în cazul acelora care reflectau într-un mod mai specific asupra temei pluralităţii limbilor, asupra povestirii din Facerea 10. E adevărat că, încă din vremea lui Noe, oamenii erau tulburaţi iniţial de faptul că nu se mai puteau înţelege lesne între triburi şi familii, însă în cele din urmă  ... cei care aveau un tip de limbă reciproc inteligibilă făceau corp comun şi locuiau acelaşi colţ de lume. Tocmai această diversitate i-a dat fiecărei ţări locuitorii pe care îi are, păstrându-i la faţa locului. Deci profitul acestei prefaceri extraordinare şi miraculoase se extinde la toate epocile următoare. În continuare, cu cât popoarele s-au amestecat mai mult, cu atât mai multe amestecuri şi noutăţi au existat în limbi; şi cu cât acestea s-au înmulţit, cu atât mai greu a devenit să-şi schimbe ţara. Acest amestec a întărit tipul de ataşament pe care se întemeiază dragostea de patrie; el îi face pe oameni mai sedentari.
Întâlnim aici ceva mai mult decât celebrarea geniului limbilor, şi anume: o răsturnare de semn în lectura mitului babelic. Diferenţierea naturală a limbilor devine acum fenomenul pozitiv care a permis fixarea frontierelor, naşterea naţiunilor şi sentimentul identităţii naţionale. Din acest punct de vedere, este interesant să recitim obiecţiile aduse împotriva unei limbi internaţionale de un autor care a trăit înainte de prima înflorire a acestora în cursul secolului al XIX-lea, şi anume Joseph-Marie Degerando, în Des signes. El observa că savanţii, călătorii şi negustorii (cei care au nevoie de idiom vehicular) constituie o minoritate, pe când marea majoritate a cetăţenilor trăiesc foarte bine exprimându-se în limba proprie. Nu are sens să se spună că aceia de care călătorul are nevoie au, la rândul lor, în aceeaşi măsură nevoie de el şi că, prin urmare, ar fi necesar un idiom comun. Călătorul e interesat să-i înţeleagă pe indigeni, însă indigenii nu au voie să-l înţeleagă pe călător, care, dimpotrivă, se poate prevala de propriul avantaj lingvistic pentru a-şi ascunde intenţiile faţă de popoarele pe care le vizitează.
Cât despre contactul ştiinţific, o limbă care l-ar înlesni s-ar pomeni despărţită de limba literară, pe când noi ştim că aceste două limbi se influenţează şi se întăresc reciproc. Apoi, dacă ar fi folosită numai în scopuri de comunicare ştiinţifică, o limbă internaţională s-ar preschimba într-un instrument de păstrare a secretului, excluzându-i de la înţelegere pe oamenii de rând. Cât despre uzurile literare, scriind în limba proprie artiştii resimt mai puţin efectele rivalităţilor internaţionale, nefiind nevoiţi să se expună unor confruntări prea largi.
„Ce este sfânt?”, întreabă odată Goethe într-un distih şi tot el răspunde: „Sfânt este ceea ce leagă multe suflete unul de altul”. Pe şesurile vaste ale Eufratului ridică omul o operă arhitectonică uriaşă. O clădeşte în muncă colectivă şi caracterul colectiv al construcţiei devine în acelaşi timp scopul şi conţinutul operei însăşi. Şi anume această creaţie a unei legături sociale nu rămâne o simplă unire patriarhală; dimpotrivă, simpla unitate de familie tocmai s-a suprimat pe sine, iar clădirea ce se ridică până la nori este obiectivarea acestei uniri anterioare şi realizarea unei uniri noi, lărgite. Totalitatea popoarelor de atunci a lucrat la acel turn şi, cum toate s-au unit pentru a duce la îndeplinire acea operă uriaşă, rezultatul activităţilor avea să fie legătura care le-a unit unele cu altele prin mijlocirea muncii de săpare şi de răscolire a terenului, de îngrămădire a marilor mase de piatră, de transformare oarecum arhitecturală a ţării, funcţie îndeplinită la noi de obiceiuri şi de legile constitutive ale statului” [6, p.33-34].
În această viziune, în care Turnul pare să anunţe naşterea statului etic, amestecul limbilor reprezintă,, cu siguranţă semnul că unitatea statală nu se profilează ca universală, ci dă viaţă mai multor naţiuni (tradiţia ne spune că popoarele, după ce s-au adunat în acest centru de uniune pentru construirea operei, s-au despărţit din nou unele de altele, însă întreprinderea babelică reprezintă totuşi o condiţie a începutului istoriei sociale, politice, ştiinţifice, primul semnal al unei ere a progresului şi raţiunii. Mitul Turnului ca eşec şi dramă trăieşte şi astăzi: „Turnul Babel arată o neîmplinire, imposibilitatea de a completa, de a totaliza, de a satura, de a îndeplini ceva care să fie de ordinul edificării, al construcţiei arhitectonice” [2, p.272]. Limbile naturale sunt perfecte tocmai în măsura în care sunt mai multe, întrucât adevărul e  multiplu, iar minciuna constă în a-l considera unic şi definitiv.
La capătul îndelungatei sale căutări, cultura europeană se află în faţa necesităţii urgente de a găsi o limbă vehiculară care să-i sudeze fracturile lingvistice, astăzi chiar mai mult decât în trecut. Dar Europa mai trebuie să-şi facă socotelile cu propria ei vocaţie istorică, de continent care a generat limbi diferite, fiecare dintre ele, chiar cea mai periferică, exprimând „geniul” unui grup etnic şi rămânând vehiculul unei tradiţii milenare. E posibilă combinarea necesităţii unei limbi vehiculare unice cu aceea a apărării tradiţiilor lingvistice? În mod paradoxal, aceste două probleme trăiesc din aceeaşi contradicţie teoretică şi din aceleaşi posibilităţi practice.
Limita unei limbi universale vehiculare este aceeaşi cu a limbilor naturale după care e calchiată: ea presupune un principiu de traductibilitate. Dacă o limbă universală vehiculară prevede să poată reda textele din orice limbă, aceasta se întâmplă pentru că, deşi există un „geniu” al fiecărei limbi în parte şi deşi fiecare limbă constituie un mod foarte rigid de a vedea, organiza şi interpreta lumea, se presupune totuşi că traducerea dintr-o limbă în alta este totdeauna posibilă. Dar dacă aceasta e o limită şi o posibilitate a limbajelor universale a posteriori, este, de asemenea, o limită şi o posibilitate a limbilor naturale: gândurile exprimate în limbile naturale pot fi traduse într-o limbă a posteriori, întrucât traducerea dintr-o limbă naturală în alta e posibilă. Walter Benjamin intuise că problema traducerii ar putea reclama o  limbă perfectă; neputând reproduce niciodată în limba-ţintă semnificatele din limba-sursă, trebuie să ne lăsăm în seama sentimentului unei convergenţe între toate limbile, întrucât „în fiecare dintre ele, luată ca un întreg, se înţelege unul şi acelaşi lucru, care totuşi nu este accesibil niciuneia dintre ele, ci doar totalităţii intenţiilor lor reciproc complementare: limba pură”.
În varianta sa cea mai veche, căutarea limbii perfecte capătă forma ipotezei monogenetice, care presupune derivarea tuturor limbilor dintr-o unică limbă-mamă. Urmărind istoria teoriilor monogenetice, trebuie să se ţină seama că în cea mai mare parte a acestor cercetări se manifestă o serie de confuzii continue între diferite opţiuni teoretice:

  1. Nu se face îndeajuns distincţie între limbă perfectă şi limbă universală [2].  Una e să cauţi o limbă care să fie în măsură a reflecta însăşi natura lucrurilor, şi alta e să cauţi o limbă pe care toată lumea să poată şi să trebuiască să o folosească. Nimic nu exclude posibilitatea ca o limbă perfectă să fie accesibilă doar unui mic număr de oameni, după cum nu exclude nici posibilitatea ca o limbă de uz universal să fie perfectă.
  2. Nu se face distincţie între opoziţia platoniciană natură versus concepţie (e posibil să ne gândim la o limbă care să exprime natura lucrurilor, nefiind totuşi originară, ci rodul unei invenţii noi) şi problema originii limbajului. Se poate discuta dacă limbajul s-a născut ca o imitare a naturii (ipoteza mimologică) sau ca rezultat al unei convenţii, fără ca totuşi să se pună neapărat problema privilegiului unei limbi asupra celorlalte. În consecinţă, adesea se face confuzie între legitimarea etimologică (asumată în numele unei filiaţii dintr-o limbă mai veche) şi legitimarea mimologică (onomatopeea poate fi văzută ca un indiciu de perfecţiune, dar nu neapărat ca un indiciu de filiaţie dintr-o limbă perfectă originară).
  3. La foarte mulţi autori nu se face distincţie între un sunet şi litera din alfabet care îl exprimă.
  4. Aproape toate căutările care precedă începutul lingvisticii comparate din secolul al XIX-lea privilegiază o cercetare  de tip semantic, căutând familii de nomenclaturi înrudite, întreprinzând echilibristicile etimologice, în loc ca atenţia să se concentreze asupra structurilor fonologice şi gramaticale.
  5. Adeseori nu se face distincţie între limbă primordială şi limbă gramaticală universală. Se pot căuta principii gramaticale comune tuturor limbilor fără ca pentru aceasta să se dorească întoarcerea la o limbă primitivă.
 
4. Concepte fundamentale: limbă, limbaj, act lingvistic
 
Prima sarcină a oricărei ştiinţe este de a se defini pe sine însăşi, adică de a-şi defini obiectul, domeniul şi limitele sale. Lingvistica, numită şi ştiinţă a limbajului, este ştiinţa care studiază din toate punctele de vedere posibile limbajul uman articulat, în general şi în formele sale specifice de realizare, adică în actele lingvistice care, tradiţional sau convenţional, se numesc limbi. Lingvistica, în calitate de ştiinţă, nu trebuie confundată cu cunoaşterea practică a limbilor. Lingvistul studiază, fără îndoială, limbile, dar nu pentru a le învăţa, el le abordează ştiinţific: ca fenomene nu ca instrumente. Astfel, pentru a semnala un caz limită, este posibil ca o persoană să ştie o singură limbă (aceea în care se exprimă de obicei, şi să fie totuşi lingvist, în timp ce alţii pot să ştie foarte multe limbi şi să nu fie nimic mai mult decât poligloţi. Lingvistul nu este obligat absolut deloc să ştie a vorbi limba pe care o studiază din punct de vedere ştiinţific, deşi adesea o învaţă pentru a-şi facilita cercetarea. Lingviştii sunt întrebaţi deseori câte limbi ştiu, în timp ce unica întrebare justificată ar fi de studierea căror limbi se ocupă, mai ales pentru că limbile lingviştilor nu sunt limbile poligloţilor. Rămâne deci stabilit faptul că lingvistica nu coincide cu cunoaşterea limbilor şi că lingvistul nu este un simplu cunoscător de limbi.  
Altă confuzie la care se pretează termenul lingvistică este confuzia cu filologia. În acest caz confuzia corespunde unui alt nivel şi se justifică atât prin afinităţile dintre aceste două ştiinţe, cât şi prin faptul că uneori termenul „filologie” se foloseşte efectiv pentru a desemna ştiinţe lingvistice, deşi în prezent există tendinţa de a-i elimina această accepţiune. Vreme îndelungată o ramură a lingvisticii, – gramatica comparată – s-a numit filologie comparată. Îndeosebi în Anglia acest termen se mai utilizează încă pentru a indica gramatica comparată şi, uneori, chiar pentru a desemna lingvistica în totalitatea ei, în locul termenului mai adecvat lingvistic. În Italia, lingvisticii i se spune mai degrabă glottologia (din gr.glotta-limbă), deoarece aşa se numeşte disciplina lingvisticii generale în învățământul universitar, şi mai rar lingvistica; însă lingvisticile speciale se numesc adeseori filologia, pentru că acest nume continuă să-l poarte în universităţi materiile corespunzătoare. Astfel, se numesc filologia romanza şi filologia germanica disciplinele de lingvistică romanică, respectiv germanică, precum şi cele de literaturi romanice şi germanice.
În sens strict, prin filologie se înţelege astăzi, de obicei, critica textelor şi, într-un sens mai amplu – ştiinţa tuturor informaţiilor care se deduc din texte, în special din textele vechi, informaţii referitoare la viaţa, cultura, relaţiile sociale şi familiale, economice, politice şi religioase ale mediului în care textele înseşi au fost scrise sau ale celui la care acestea se referă. Cu alte cuvinte, în timp ce lingvistul consideră în general textele numai ca fapte lingvistice, ca fenomene de limbaj, pe filolog textele îl interesează ca documente de cultură şi istorie. În acest sens, filologia este o ştiinţă auxiliară a istoriei şi a istoriei literare, iar uneori coincide cu aceasta din urmă, mai ales dacă am avea în vedere o istorie literară care ar ignora criteriul estetic sau care s-ar ocupa de textele lipsite de valoare literară. Dar, filologia este şi o ştiinţă auxiliară a lingvisticii, deoarece îi furnizează acesteia toate acele informaţii care nu se pot deduce exclusiv din aspectul lingvistic al textelor, dar care, în schimb, sunt indispensabile pentru interpretarea exactă a acestui aspect. De exemplu, dacă se descoperă un text inedit, filologul îi va determina data, se va pronunţa asupra autenticităţii lui, îi va analiza eventualele variante şi, dacă este cazul, va deduce din el informaţii despre istoria grupului uman unde a fost produs textul sau la care acelaşi text se referă, în timp ce lingvistul, luând în considerare aspectul pur lingvistic şi nu cel informativ sau documentar al textului şi ținând seama de datele pe care i le-a furnizat filologul, va aborda textul în cadrul istoriei limbii în care acesta este scris şi, eventual, în cadrul general al limbajului său, cel puţin în cadrul „familiei lingvistice” căreia limba textului îi aparţine.
Dacă filologul este preocupat, de obicei, de o singură limbă, lingvistul are în vedere criteriul comparativ; dacă filologul acordă atenţie aspectului documentar al textelor, lingvistul se interesează de latura lingvistică a acestora; în timp ce filologul se ocupă în mod obişnuit de texte cu o anumită vechime, pe lingvist îl poate interesa orice text şi, mai ales, nu doar textele scrise, ci şi limba vorbită; dacă pe filolog îl preocupă numai textele care aduc o oarecare informaţie, pe lingvist îl poate interesa un text oarecare, prin el însuşi, chiar dacă, eventual, ar fi lipsit de orice valoare informativă. În concluzie, filologia, chiar bazându-se pe texte care pot să prezinte şi interes lingvistic, se ocupă, în general, de fapte de istorie, în special socială şi culturală (literară), în timp ce lingvistica studiază fapte de limbă sau, mai curând, de limbaj.
Am afirmat mai sus că lingvistica este ştiinţa limbajului. Limbajul, la rândul lui, este un sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei. „Putem numi limbaj orice sistem de semne care serveşte la intercomunicare, adică la a comunica idei ori stări psihice între doi sau mai mulţi indivizi. Adeseori se numeşte limbaj orice tip de comunicare între fiinţe capabile să se exprime, fie ele oameni sau animale” [4, p.21]. Se poate concepe, prin urmare, o lingvistică foarte vastă, ca ştiinţă a oricărui limbaj posibil. Dar nu aceasta este lingvistica propriu-zisă: ea ar fi mai curând ştiinţa numită de F.de Saussure semiologie, adică ştiinţa generală a semnelor sau a tuturor limbajelor simbolice, din care lingvistica ar constitui numai o parte. Într-adevăr, lingvistica, în sens strict, se ocupă numai de studierea acelui limbaj în care „semnele” sunt cuvinte alcătuite din sunete, adică aparţin limbajului articulat.
În limbajul articulat distingem două realităţi de bază: actul lingvistic şi limba sau sistemul căruia actul lingvistic îi corespunde. Într-adevăr, limbajul articulat este considerat ca sistem unic de semne numai la modul ideal, întrucât în realitate există enorm de multe sisteme de semne (limbi), corespunzătoare diferitelor ţări şi comunităţi sociale sau altor grupuri de vorbitori.
Realitatea concretă a limbajului este actul lingvistic, adică actul de a întrebuinţa pentru comunicare unul sau mai multe semne ale limbajului articulat: un cuvânt, o frază efectiv spuse sunt acte lingvistice. Actele lingvistice nu sunt niciodată cu totul identice, ci variază de la individ la individ, diferenţiindu-se chiar şi la acelaşi individ, în funcţie de circumstanţe, atât în ceea ce priveşte forma lor materială, cât şi în ceea ce priveşte semnificaţia sau, mai bine zis, conţinutul lor. Cu toate acestea, pentru a fi posibilă comunicarea, care reprezintă finalitatea limbajului, este necesar ca semnele sau simbolurile unei anumite comunităţi lingvistice să aibă mai mult sau mai puţin aceeaşi formă şi mai mult sau mai puţin acelaşi semnificat. Putem defini limba ca „ansamblul actelor lingvistice comune (izoglose) ale unei comunităţi  de indivizi vorbitori”, adică ansamblul actelor lingvistice, suficient de asemănătoare pentru a fi considerate identice, care se atestă în expresiile unui anumit număr de indivizi.
Termenul „izoglosă” introdus în ştiinţa limbajului de geografia lingvistică, desemnează în primul rând linia ideală care delimitează actele lingvistice  comune unui anumit teritoriu. Însă, acelaşi concept poate fi considerat în mod abstract, adică şi în timp, ca linie ideală care să cuprindă actele lingvistice comune dintr-o anumită epocă ori din două sau mai multe epoci şi, de asemenea, în afara unui spaţiu determinat geografic, ori ca linie ideală care să înglobeze aspectele comune ale actelor lingvistice individuale.
Limba este
<

Despre Antropologie

Contacte

Departamentul Filosofie si Antropologie
e-mail: usm_filozofie@yahoo.com
tel: +373 22 57 75 97


Director Departament Filosofie si Antropologie
Saharneanu Eudochia, dr. hab., prof. univ.


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Copyright © 2011 Made by Erhan Vera. All Right Reserved