DEPARTAMENTUL FILOSOFIE ȘI ANTROPOLOGIE

 

Video






Log in

   sau    Inregistrare

 UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA ISTORIE ŞI ANTROPOLOGIE
CATEDRA FILOSOFIE ŞI ANTROPOLOGIE  
 
 
Materiale didactice
 
la cursul 
 
Mentalităţi colective şi imaginar social
pentru programul de master Filosofii Contemporane, Antropologie Aplicată
 
 
Eudochia Saharneanu
 
 
TEMA I.  MENTALITATE ŞI IMAGINAR. MENTALITATEA CA EVAZIUNE
1.     Mentalitatea din perspectivă istorică
2.     Mentalitate şi imaginar
3.     Mentalitatea ca evaziune

TEMA II. MENTALITĂŢILE DIN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ
1. Conceptul de mentalitate
2. Evoluţia imaginarului de-a lungul istoriei
3. Timpul şi Spaţiul Imaginar

TEMA III.  MENTALITĂŢI POLUANTE

TEMA IV. MENTALITĂŢI NAŢIONALE
1.     Istoria mentalităţilor - apariţia şi obiectivele generale
2.     Mentalitate naţională
3.     Analiza structurii limbii - modalitate de studiere a mentalităţii naţionale

TEMA V. IMPACTUL IDEOLOGIILOR ASUPRA MENTALITĂŢĂŢII COLECTIVE
1.     Mentalitatea o formă „apriori” a conştiinţei sociale.
2.     Abordarea conceptului de ideologie din perspectivă antropologică.
3.     Impactul ideologiei comuniste asupra mentalităţii naţionale.
 
 
  
TEMA I: Mentalitate şi imaginar. Mentalitatea ca evaziune
         
          
Unităţi de conţinut:
       1.     Mentalitatea din perspectivă istorică
       2.     Mentalitate şi imaginar
       3.     Mentalitatea ca evaziune
 
         Obiective de referinţă:
  • distingerea problematicii disciplinei;
  • identificarea surselor de construcţie a mentalităţilor colective;
  •  determinarea particularităţilor fiecărei etape de formare a imaginarului;
  • analiza impactului ideologiei asupra formării mentalităţii collective
  •  evaluarea rolului mentalităţlor colective în constituirea imaginarului social;
  • elaborarea proiectelor de cercetare în domeniul mentalităţilor colective ;
1.     Mentalitatea din perspectivă istorică
     Conceptul de mentalitate şi de istorie a mentalităţilor s-a afirmat de la începutul secolului XX, în Franţa , în cadrul vertiginosului curent denumit „Şcoala de la Anale”.
     Categoria de „mental” apare, însă, mult mai devreme, apariţia acesteia este atestată pentru prima dată în scrierile englezilor, la sfârşitul secolului XVII şi definea modul de a gândi şi de a simţi a unei colectivităţi.
Noţiunea care a dus la formarea conceptului de mentalitate pare să fi apărut în secolul XVIII, în domeniul ştiinţific şi cu deosebire în cadrul unei noi concepţii despre istorie - istoria nouă - care a inaugurat o nouă perspectivă asupra trecutului.
     Este necesar să subliniem faptul că noţiunile de mental, mentalitate, mentalităţi sunt sinonime şi în acest sens mentalitatea este apriori colectivă, constituind maniera generală de a gândi, un model socio-cultural de cunoaştere a lumi şi de modelare a ei, specific unei anumite epoci, unui popor sau unei colectivităţi.
      În explorarea conceptului de mentalitate şi în constituirea istoriei mentalităţilor o contribuţiei aparte au avut-o mai multe generaţii de analişti.
      Primele încercări reuşite de instituţionalizare a acestei noi orientări, care o constituie istoria mentalităţilor, marchează ani '30 ai secolului XX. In această perioadă mentalitatea este studiată mai mult dintr-o perspectivă istorică, analizându-se locul pe care îl are mentalitatea sau mentalul colectiv în istorie, precum şi rolul pe care îl are mentalitatea în investigarea trecutului, a modurilor, manierelor în care oamenii societăţilor trecute văd, percep şi îşi imaginează lumea care îi înconjoară, cum se văd pe ei însăşi, cum îi văd pe alţii, precum şi sistemele de valori în funcţie de care îşi modelează atitudinile, comportamentele, reacţiile.
     Exponenţii acestui mod de abordare a mentalităţii sunt Lucien Febvre şi Marc Bloch. L.Febvre, în studiul istoriei mentalităţii, pune un accent deosebit pe psihologia istorică, orientându-se spre descrierea universului mental în care s-au manifestat şi au evoluat personalităţile istorice.
      M. Bloch propune o altă abordare a mentalităţii, fară a nega totuşi aportul psihologiei, inspirându-se din sociologia durkheimiană, şi este preocupat de practicile colective, simbolice, reprezentările mentale inconştiente ale diferitelor grupuri sau categorii sociale. O influenţă deosebită asupra studiilor lui M. Bloch dedicate mentalităţii a avut-o experienţa războiului din anii 1914-1918. Astfel, prin experienţele colective trăite de masele de oameni angrenaţi în marele război, autorul va căuta să descopere structurile categoriilor mentale, va releva rolul zvonurilor, a ştirilor false, a mecanismelor de propagare a acestora, elemente care ulterior vor constitui obiectul de studiu al istoriei mentalitătilor.
     Un alt autor care s-a preocupat de istoria mentalităţilor a fost Georges Duby, istoric francez, specializat în istoria socială şi economică. Autorul menţionează că „o societate nu se explică numai prin fundamentele sale economice, ci şi prin reprezentările pe care şi le face despre sine”. În această ordine de idei, istoricul propune realizarea unui studiu a modelelor culturale, a sistemului de valori dintr-o colectivitate sau societate, pentru a înţelege cum evoluează viziunea oamenilor despre realitate, despre social.
     Aşadar, putem constata că istoria mentalităţilor s-a constituit prin colaborarea cu alte discipline, cum ar fi: psihologia socială şi istorică, etnologia, sociologia, istoria, etc. Şi în această ordine de idei, putem vorbi de caracterul interdisciplinar specific istoriei mentalităţilor.
     Istoria mentalităţilor şi-a asumat ca obiectiv reconstituirea comportamentelor, a expresiilor care se traduc în concepţiile asupra lumii, sensibilităţile colective, reprezentări şi imagini, mituri şi valori recunoscute sau doar subînţelese de către grupuri sau de către întreaga societate.
Se presupune ca fiecare unitate geografică şi de populaţie, fiecare religie şi/sau cultura, fiecare epocă istorică ar avea cumva mentalitatea ei specifică.
     Astfel, Jacques le Goff defineşte mentalitatea ca un ansamblu de idei pe care indivizii le exprimă spontan, într-un anumit mediu şi într-o anumită perioadă. Mentalitatea poate fi considerată ca un ansamblu de stări de spirit (sensibilităţi, atitudini, comportări) în raport cu lumea şi societatea.
    Mentalitatea mai poate fi definită ca "ansamblu al modurilor de a percepe, judeca, acţiona, caracteristic „spiritului” unui grup, unei epoci"; "ansamblu de obiceiuri intelectuale, de credinţe, de convingeri, de comportamente caracteristice unui grup"; "felul particular de a gândi al unei colectivităţi"4; "ansamblu de opinii, prejudecăţi şi credinţe care influenţează gândirea indivizilor, a grupurilor umane, a popoarelor".
    Este important să menţionăm faptul că mentalitatea, atunci când a fost constituit acest concept (sfârşitul sec. XIX- începutul sec. XX), desemna modul de a gândi şi a simţi specific primitivilor. Relevantă, în acest sens, este lucrarea lui Lucien-Levy Bruhl „Mentalitatea primitivă”, publicată în 1922. La fel de important este de a nu separa analiza mentalităţii de studiul locului unde aceasta s-a produs. Astfel, palatul, mănăstirea, şcolile, curţile au fost, de-a lungul Evului Mediu, centrele în care s-au format mentalități.
    Iniţierea unui studiu axat pe mentalitate presupune identificarea unor caracteristici, pe care aceasta le comportă. Astfel, în cercetarea mentalităţii accentul se pune pe atitudinea colectivă mai mult decât pe cea individuală.
    Mentalitatea se naşte în individ dar, o dată formată, ea condiţionează percepţia realităţilor şi determină comportamentul social al indivizilor. Altfel spus, mentalitatea este prin definiţie colectivă.
    În cercetarea mentalităţii cercetătorul optează pentru expresii non-verbale, inconştiente. Se ştie că ceea ce deosebeşte mentalitatea de alte componente ale conştiinţei colective este iraţionalitatea. Ori studiul simbolurilor, iluziilor, fantasmelor, închipuirilor, a acelor expresii non-verbale şi inconştiente, ne va ajuta să cunoaştem şi să înţelegem mentalitatea, fie a noastră, fie a Celuilalt.

2.     Mentalitate şi imaginar
     Mentalitatea influenţează imaginile indivizilor, grupurilor umane şi popoarelor.
     Având în vedere faptul că imaginile şi mentalităţile sunt produse ale unui mental colectiv impregnat de un anumit model cultural este plauzibil să afirmăm că mentalităţile şi imaginile întreţin raporturi complexe de determinare şi influenţare reciprocă. Imaginea, imaginarul sunt o formă alternativă de cunoaştere.
    Imaginarul este un concept aflat în proximitate cu mentalitatea şi într-o strânsă legătură cu aceasta. Domeniul imaginarului s-a conturat ca rezultat al reflecţiei asupra faptului că fiecare cultură, fiecare societate îţi are modul său propriu de a percepe lumea, viaţa, istoria, îţi formează propria sa imagine sau pe cea a alterităţii. Toate conţinuturile imaginare - reprezentări, imagini, vise, mituri, utopii, reprezintă stratul profund al conştiinţei colective, îşi pun amprenta asupra tuturor manifestărilor sociale şi istorice.
     Multă vreme, subînţeles ca reieşind din conţinutul mentalităţilor, cu care se află într-o indisolubilă legătură, imaginarul îşi primeşte numele şi îşi defineşte statutul abia în a doua jumătate a sec. XX. Imaginarul poate fi considerat un depozit al tuturor imaginilor, reprezentărilor situate la nivelul conştiinţei colective, şi reflectă o altfel de realitate, chiar o imagine deformată a realităţii, şi asta pentru a o face inteligibilă şi suportabilă. Cercetarea imaginarului înseamnă pătrunderea în natura profundă a omului, iar după expresia lui J. le Goff înseamnă a investiga „adâncurile conştiinţei colective”.
    Aşadar, imaginarul reprezintă „vastul sistem simbolic produs de o întreagă colectivitate, format din sistemul reprezentărilor sociale care participă la construcţia viziunii asupra lumii, a modului de interpretare şi cunoaştere a ei, a sistemului de norme şi valori sau a imaginii de sine şi de ceilalţi.”
     După cum am menţionat imaginarul este un sistem de reprezentări. Aceste reprezentări se pot referi la diverse conţinuturi: spaţiale, temporale, geografice, religioase, etc. In funcţie de acestea se constituie mai multe tipuri de imaginar.          
Astfel, deosebim:
-          Imaginarul religios. Prin reprezentările religioase pe care şi le creează, omul se simte în stare să înfrunte dificultăţile existenţei, se crede apărat de acestea. Concepţia magică asupra lumii, credinţa în sfinţii protectori, miracole, demoni talismane, horoscoape, etc. dovedesc bogăţia şi complexitatea imaginarului religios, care este profund ancorat în realitatea umană colectivă. Religiile, viaţa şi activitatea religioasă sunt fenomene complexe, în care cu greu putem sesiza limita între real şi imaginar. Totodată, aceste fenomene redau mentalitatea colectivităţii şi perioadei în care acestea au fost concepute.
-   Imaginarul geografic. Spaţiul geografic este spaţiul în care construcţiile imaginare au concurat cu realitatea. Dincolo de spaţiul cunoscut, familiar - satul, oraşul - se află un spaţiu imens, misterios, asupra căruia imaginarul a creat cele mai ciudate imagini.
    Călătoriile au jucat un rol important în lărgirea orizontului cunoaşterii geografice, dar protagoniştii acestor călătorii au lansat o serie de imagini, care ţin mai degrabă de imaginar, decât de realitate. Astfel, dacă imaginea lumii cunoscute a avut întotdeauna o dimensiune restrânsă în conştiinţa colectivă, atunci ţinuturile necunoscute, cele terestre sau cosmice, s-au proiectat într-un imaginar neobişnuit şi fantezist.
    Spaţiul şi timpul,care sunt considerate coordonate fundamentale ce ţin de existenţa reală, cunosc şi o dimensiune imaginară. Cel mai accesibil exemplu de un spaţiu imaginar este Lumea Cealaltă (Grădina Raiului sau Grota Iadului).     Spaţiu imaginar mai presupune şi o lume a Celuilalt. Aici intervine conceptul de alteritate, cum este concepută dimensiunea geografică a Celuilalt, este un univers imaginar plin de simboluri şi fantasme sau este un univers real?
    Oamenii percep un spaţiu imaginar în raport cu un spaţiu real, cunoscut şi locuit. Astfel, un spaţiu cunoscut se poate transforma într-un ţinut imaginar sau chiar într- un spaţiu sacru: locurile bătăliilor, cetăţi, palate, locuri sfinte, grote, etc. se pot transforma în locuri de pelerinaj, de aniversare sau comemorare şi devin astfel, locuri sacre.
     Aspectul temporalităţii se derulează, în mentalitatea şi imaginarul oamenilor, sub forme diferite: printr-un timp sacru - al liturghiei, al sărbătorilor; sau printr-un timp profan - timpul muncii, timpul plăcerii, etc. Imaginarul privind reprezentarea timpului redă frica pe care oamenii o au faţă de scurgerea acestuia şi deci de aproprierea de moarte. De aceea oamenii speră în miracole, îşi imaginează salvatori şi aici se conturează tendinţa de a abandona, de a refuza timpul, de ex. utopiile,   Mitul vârstei de Aur, etc.
     Coexistând în aceeaşi sferă a inconştientului colectiv, imaginarul şi mentalitatea se întrepătrund subtil şi mobilizează întregul mecanism al gândirii şi acţiunii umane. Din sfera mentalității, sentimentul de frică, atitudinea fată de viață şi moarte, toate sunt rezultatul unor reprezentări, viziuni, mituri, deci ale unor construcţii ale imaginarului. Prin imagini, simboluri , mituri, utopii, imaginarul redă o realitate specifică unei mentalităţi. Astfel, mentalitatea şi imaginarul redau profunzimea gândirii umane, acţiunii umane.
 
3.      Mentalitatea ca evaziune
     Mentalitatea reprezintă o realitate colectivă, de natură subiectivă, care ne determină comportamentele, percepţiile, relaţiile cu Celălalt, ne determină opţiunile sociale.
     În acelaşi timp, mentalitatea poate să reflecte tendinţa de evadare a grupului, a colectivităţii. înţelegem aici prin evaziune/evadare dorinţa de fugi, de a abandona o realitate dată, de a găsi refugiul într-o altă realitate, imaginară sau nu.
       În această ordine de idei, imaginarul ne apare ca o modalitate prin care se poate realiza evadarea. Imaginarul, prins structurile de care dispune - imagini, simboluri, mituri, vise, iluzii, fantasme, etc. - creează posibilitatea de evadare.
      Astfel, ne putem refugia în timp, pentru a scăpa de sentimentul devorator al scurgerii lui, care marchează conştiinţa socială.  Mitul Vârstei de Aur reprezintă un exemplu elocvent al refugiului în timp. Acest mit este întotdeauna prezent în imaginarul colectiv, dar mai ales în momentele când vechile echilibre se destramă, acest mit devine un refugiu în afara timpului prezent, o negare a formelor contemporane de viaţă socială dominate de egoism, în care colectivitatea e lipsită de coeziune.
     Mitul, ca o categorie importantă cu care operează imaginarul, redă mentalitatea colectivităţii care îl împărtăşeşte.   Mentalitatea noastră recurge şi ea la Mitul Vârstei de Aur, fiind caracterizată printr-o nostalgie pentru timpul trecut, pentru perioada în care exista Uniunea Sovietică, în care se trăia bine, în care echilibru social era asigurat. Ca o dovadă a faptului că mentalitatea noastră doreşte o evadare în acele timpuri, o poate constitui statistica,în care mai bine din jumătatea populaţiei doreşte o revenire la Uniunea Sovietică.
     O altă posibilitate prin care mentalitatea ar putea evada este utopia - o structură fundamentală cu care operează imaginarul. Utopia este descrierea unei societăţi imaginare în care s-ar realiza perfecţiunea socială şi umană. Ea poate conţine referinţe la trecut, dar este o proiecţie asupra viitorului. Utopia se naşte într-o societate ,,dezamăgită”(M.Weber) şi însoţeşte nevoia de schimbare, de reformă globală. Dar utopia prin definiţie este irealizabilă.
     Imaginarul alterităţii, alteritatea oferă şi ea o perspectivă de evadare a mentalităţii. Dar aici trebuie să ţinem cont de imaginea de sine pe care o are o colectivitate, dar şi imaginea despre Celălalt pe care această colectivitate o împărtăşeşte. O colectivitate poate avea o imagine deformată despre Celălalt, atunci când distanţa geografică este mai mare şi relaţiile mai superficiale. Imaginile alterităţii, pe lângă faptul că însoţeşte opiniile despre Celălalt, provoacă şi diverse reflexe: de acceptare sau de respingere, etc. Mentalitatea noastră este astfel formată încât este dispusă , mai degrabă, să accepte pe Celălalt, îşi creează o imagine pozitivă despre lumea Celuilalt, şi este gata să evadeze în lumea acestuia, iar un motiv care explică acest comportament este o imagine de sine slab conturată, negativă chiar.
Iniţierea unui studiu asupra mentalităţilor presupune o lectură a surselor ei. O sursă din care se inspiră istoria mentalităţilor sunt documentele referitoare la artă şi literatură. Arta, în general, poate oferi şi ea o posibilitate de evadare, este o evadare în imaginar, deoarece aici omul este dezvăluit sub chipul său autentic, aşa cum l-a văzut epoca, un chip ideal chiar, cel făurit de imaginaţie.
      Religia le fel reprezintă o posibilitate de evadare. Ea tinde să realizeze o societate în care adevărul şi justiţia să deţină întâietatea, în care răul să fie extirpat, în acelaşi timp ea nu ignoră societatea reală, reflectă toate aspectele ei, chiar şi pe cele mai respingătoare şi tinde spre regăsirea imaginii ideale. Mentalităţii noastre îi este specific refugiul în religie, la rândul ei religia modelează mentalitatea. Dacă nu existau canoanele pe care le impune biserica, dacă nu eram în proporţie de 90% creştini, gândeam şi acţionam în modul în care gândim ţi acţionăm acum,sau poate altfel?
     Conceptul de mentalitate, istoria mentalităţilor tinde să exploreze trecutul, să descopere şi să refacă imaginea colectivităţilor, grupurilor umane, a societăţilor, să descopere sistemele de valori, modelele culturale care le-au determinat opţiunile sociale, comportamentul, percepţiile, relaţiile cu Celălalt. Acest lucru presupune un demers interdisciplinar, în care antropologia ar avea un rol de bază, cu atât mai mult cu cât această orientare este practic neinvestigată de antropologie.

Bibliografie:
1.       Nicoară Т., Nicoară s. „Mentalităţi colective şi imaginar social”, Presa Universitară Clujeană/Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996.
2.       Turliuc M. N. „Imaginar, identitate şi reprezentări sociale”, Iaşi, 2004.
3.       Dicţionar de filozofie,Bucureşti, Editura Politică, 1978
4.       Dicţionar „ Larousse”, 1992.
5.       Dicţionar de psihologie socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
6.       Duţu Alexandru „Literatura comparată şi istoria mentalităţilor”, Bucureşti, 1982.
7.       Florea Stănculescu,"Mentalitate şi Istorie”, Ed. Bacon, 1998.
8.       
www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/MENTALITATILE- COLECTIVE-SI-IMA44773.php

TEMA II. Mentalităţile din perspectivă istorică

Unităţi de conţinut:
1.      Conceptul de mentalitate
2.      Evoluţia imaginarului de-a lungul timpului
3.      Timpul şi Spaţiul imaginar

Obiective de referinţă:
  • Redarea semnificaţiilor conceptului de mentalitate
  • Analiza evoluţiei imaginarului de-a lungul timpului
  • Analiza şi evaluarea timpului şi spaţiului imaginar
1. Conceptul de mentalitate
    După toate aparenţele termenul mentalitate provine din latinescul mens şi mentalis şi s-a vehiculat în vocabularul scolasticii medievale. Francezii susţin că termenul mental s-a folosit abia prin secolul al XlV-lea, dar în limba franceză mentalite nu a derivat, cum ar fi fost firesc din acel termen medieval, ci a fost împrumutat din engleză. Englezii susţin că în vocabularul lor (nu cel comun, ci doar cel filosofic) cuvântul mentality fost înregistrat pe la 1691. pentru a explica fenomenele psihologice în sensul de stare sufletească. înţelegere, comportament sau pasiune, dar şi modul particular de a gândi, simţi şi acţiona a unui popor. în limba franceză termenul mentalite. care prelua sensul termenului englez mind, a devenit cunoscut prin scrierile lui Voltaire, precum Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor, din 1754.   Abia celebrul dicţionar al lui Littre din 1877 preia mentalite.cu înţelesul de manieră de gândire a unei societăţi.Elita franceză din secolul al XlX-lea folosea cuvântul pentru a defini starea sufletească, diferitele maniere sociale de gândire şi chiar spiritualitatea.
     La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX termenul mentalitate se folosea în limbajul ştiinţific etnologic, apoi psihanalitic, dar în sensul de psihism primitiv, infantil, patologic sau iraţional.Motivul sensului primitiv sau patologic al cuvântului mentalitate se trage de la faptul că primele preocupări ştiinţifice au avut ca obiectiv mentalitatea popoarelor primitive, psihologia copilului şi a bolnavului. Pe la 1900 M. Proust semnala cuvântul mentalitate ca ţinând de limbajul psihologic şi având o conotaţie negativă, maladivă, de conştiinţă primitivă. Mentalitatea era folosită de psihologie ca "depozit" al instinctelor inconştiente, rele. un fel de constante psihice iraţionale, care se opun schimbării, de aceea nu putea ţine decât de un primitivism biologic.Unii sociologi şi istorici ai religiilor au văzut mai mult decât patologie în registrul mental! Gustave Le Bon. interesat de studierea unor profunzimi ale psihicului colectiv a explicat că există manifestări frecvente ale colectivităţilor, precum influenţabilitatea. rapiditatea contagiunilor ce străbat o societate, subestimarea forţei adversarului, aptitudinea de a trece brusc de la entuziasm la violenţă etc., numai că reflecţiile sale despre psihologia mulţimilor au fostconsiderate irelevante pentru studierea societăţilor. în condiţiile în care sociologia, dar şi celelalte ştiinţe ale socialului erau preocupaţe doar de fenomenele pur conştiente şi manifeste.Pentru toate ştiinţele tot ce nu ţinea de raţiunea umană era ceva negativ, demn de dispreţuit.   Din nefericire. în limba fianceză. apoi prin împrumutul ca neologism în celelalte limbi europene, cuvântul mentalitate 
a avut un sens psihologic peiorativ. însemnând un abandon al conştiinţei în faţa iraţionalului, deficienţă psihică, stare de retardare sau chiar sminteală.
     La începutul secolului XX mentalitate era un termen folosit rar. chiar şi în vocabularul ştiinţific al etnologilor şi psihologilor.Conţinutul termenului mentalitate nu a obţinui un consens în limbajul ştiinţific, de aceea însuşi etnologul Lucien Levy-Bruhl l-a folosit de 2 ori în... 12 ani!, pentru a se referi la "mentalităţile primitive”, altfel spus la comportamente prelogice.Şi psihologii au întreţinut prejudecăţile faţă de termenul mentalităţi.
    Una dintre realizările remarcabile, care a deschis noi piste fructuoase a fost opera istoricului olandez Johann Huizinga (1872-1945), Amurgul Evului Mediu, din 1919. Lucrarea a reprezentat o bornă în devenirea disciplinei istorice, un adevărat program. în care autorul a pus în evidenţă necesitatea istoriei realităţilor mentale.în prefaţa primei ediţii apărute în 1919 Huizinga sublinia faptul că istoricul trebuie să se aplece asupra reprezentărilor spirituale, asupra viselor şi iluziilor, ca şi asupra sentimentelor oamenilor, cel puţin în aceeaşi măsură în care se interesează de realităţile materiale. în capitolul Gustul amar al vieţii. Huizinga demonstra puterea suverană a emoţiilor la sfârşitul Evului Mediu, violenţa lor explozivă, capabilă să răstoarne până şi cele mai studiate planuri. în acele timpuri sentimentul dreptăţii (care funcţiona, fie prin legea păgână a talionului, fie prin invocarea creştină a păcatului) era deseori transpus în dorinţa şi atitudinea brutală de răzbunare.
     Multe ştiinţe umane, inclusiv istoriografia, fie ignorau aceste aspecte, fie le explicau recurgând la pretinsele origini animale ale omului, pe care cultura şi educaţia le-ar putea face să dispară. Gravă iluzie, căci secolul XX a arătat. în ciuda pretenţiilor de expansiune a educaţiei laice, că răbufnirile de violenţă colectivă (războaiele mondiale), pornirile de cinism, interese meschine, goană după bunăstare, bagatelizarea culturii, superficialitatea activităţilor lucrative în favoarea speculaţiilor comerciale şi bancare, etc. au fost posibile, chiar pe fondul unei evoluţii a sistemului educaţional şi a celui tehnico-material.Toate acestea manifestări ar fi trebuit să declanşeze reflecţii serioase şi mai ample asupra condiţiei unane.

2. Evoluţia imaginarului de-a lungul istoriei
    Imaginarul reprezintă o dimensiune ambiguă, surprinsă de-a lungul timpului în termeni cu semnificaţii foarte diferite, fiind valorizat implicit în manieră peiorativă. Judecăţile formulate în jurul imaginii, valorizante sau devalorizante. au depins de teoriile în care fizica şi metafizica, teologia şi antropologia s-au duelat continuu. Gilbert Durând a sesizat de-a lungul istoriei atitudini oscilante în faţa acestei dimensiuni ceţoase şi profunde, numindu-le "paradoxurile imaginarului"(Gilbert Durând). Este vorba, pe de-o parte, au fost "rezistenţe ale imaginarului," care - în virtutea tradiţiei platoniciene - admit că există un drum de acces la adevăruri nenumărate, graţie limbajului imaginar al mitului: este vorba de misterele lumii şi ale vieţii, de existenţa sufletului, a lumii de dincolo etc. Imaginea mitică "vorbeşte" direct sufletului acolo unde dialectica blocată nu poate să mai pătrundă.A existat şi un "iconoclasm endemic," fundamentat pe ideea că drumul de acces la adevăr este cel care pleacă doar de la observarea şi experienţa faptelor; imaginarul fiind exclus dintre procedurile intelectuale?* Din secolul al XVII-lea metoda carteziană a invadat întregul câmp de investigare a cunoaşterii "veritabile." Imaginea n-a avut acces la demnitatea de a fi "arta de a demonstra."
Cu şase secole înainte de Christos, Xenofan nota faptul că Oamenii gândesc, că asemenea lor, zeii au un corp. deşi în viziunea sa aceştia nu puteau avea corp, ci ar fi mai degrabă imateriali, adică Spirit pur. Pentru a-şi reprezenta zeii, entităţi ale altei lumi (adică invizibilul), grecii le atribuiau o formă de existenţă corporală care era, de fapt. forma vizibilă de reprezentare proprie tuturor creaturilor perisabile care trăiau pe pământ. Mentalitatea greacă, arhaică şi clasică, dar şi cea romană, şi-a apropiat inaccesibilul, divinul, l-a exprimat prin familiarul vocabular corporal, pentru a stabili şi înlesni punţile dintre divin şi terestru, dar şi antinomia lor. Politeismul grec era intra-mundan. zeii înşişi "acţionând în lume. iar toate actele culturale vizau integrarea fidelilor în ordinul cosmic şi social.
     Vârsta arhaică a corporeităţii greceşti ignora distincţia dintre suflet şi corp. sistemul simbolic al corpului divin fiind, de fapt. un cod care permitea reprezentarea relaţiei dintre oameni şi zei, asemănările şi deosebirile, contrastul şi. implicit, incompatibilitatea dintre cele două lumi. Personalitatea divină era imaginea prin care omul se contempla pe sine. Din punct de vedere divin, antinomia vizibil-invizibil nu era în întregime pertinentă, "prezenţa zeilor manifestându-se în metamorfoze diverse.   Pentru grecii arhaici şi clasici existenţa era prioritară în raport cu conştiinţa de a exista, de aceea practicile mentale erau orientate spre cetate, spre lumea terestră. Pentru bizantini arta. icoanele, podoabele, ritualurile grandioase aveau menirea de a înălţa sufletul omului către Dumnezeu. Măreţia lui Dumnezeu, "măreţia strălucirilor cereşti,” spunea episcopul Porfiriu al Ghazei. trebuia să fie oglindită în măreţia bisericilor bizantine, căci credinciosul intră în Biserică aşa cum ar intra în Ceruri. în imaginarul bizantin Imperiul apărea drept "victoria lui Christ asupra răului."iar crucea constantiniană a fost un simbol al atotputerniciei imperiale, al unui triumf asigurat. împăraţii erau imitatori ai lui Hristos. de unde conştiinţa supuşilor de a urma exemplul împăratului. Capitala imperiului purta numele fondatorului său creştin. Sfântul Constantin, considerat împăratul ideal creştin.Sfântul basileus (împăratul din Constantinopol) ocupa un loc înalt în Biserică, convoca sinoadele ecumenice, garanta regulile fixate de sfintele şi dumnezeeştile canoane asupra dreptelor dogme şi asupra vieţii creştinilor.lată. de ce. ultima zi. a ultimului împărat bizantin. Constantin al Xl-lea. mort în luptele pentru apărarea Constantinopolului asediat de turci, la 29 mai 1543. a fost considerată simbolic ultima zi a istoriei milenare a Bizanţului.
    Imaginarul medieval, cu rădăcini într-o memorie foarte veche cuprindea atât teme mitice ale păgânismului. cât şi un bogat « vocabular » mitico-ritual de inspiraţie creştină. Pentru Occidentul medieval Jacques Le Goff, constata că, - în opoziţie cu umanismul creştin se baza pe o exploatare mereu sporită a imaginii antropomorfe a lui Dumnezeu. Scriptura a afirmat că Dumnezeu l-a creat pe om "după chipul şi după asemănarea sa." dar acest imago nu se referea la un portret fizic al divinităţii, ci la o dimensiune spirituală. Biserica medievală a fost reprezentată ca un corpus mysticum, o comunitate a fidelilor era considerată un corp. al cărui cap era însuşi Isus Christos. Conform Sfinţilor Părinţi imaginea lui Dumnezeu este Omul. antrenat de o devenire progresivă şi orientat către viziunea Domnului, până la maniiestarea ei în figura Fiului.
    Antropologia teologică, inspirată de interpretarea patristică a acelei imago dei, s-a întemeiat pe această reprezentare simbol a întrupării, o metaforă al cărui profil a tost gândit maleabil de la o epocă la alta.
     Liturghia creştină a avut menirea să reînnoiască fară încetare sacrificiul christic.Evul Mediu a presupus legătura dintre creştin şi Dumnezeu, dar mentalitatea populară a imginat foarte divers implicarea divinului în viaţa şi destinul oamenilor.Jacques Le Goff a sesizat imensa « magmă » de imagini şi de simboluri medievale, acea lume imaginară a mirabilului, a 
care duc la naşterea altui ev sau epocă. Timpul creştin este un timp uman, timpul istoriei individuale a omului aşa cum îl resimte el sub ameninţarea morţii.Sf. Augustin afirma că noi simţim intervalele timpului (vârstele) pe măsură ce ele se scurg şi le comparăm între ele.
    Societăţile medievale par să fi avut o "indiferenţă" faţă de calcularea precisă a cadenţelor timpului, fiind dominant ritmul diurn-nocturn şi cel al anotimpurilor. Explicaţia este că. în general, medievalii erau interesaţi de retrăirea trecutului, de tradiţie, stabilitate, repetiţie rituală, mai puţin de schimbare. "Stăpânirea "timpului a apărut în peisajul medieval prin secolele al XIII-XIV. odată cu foosirea orologiilor în Europa meridională, fixarea exactă a momentelor temporale fiind legată, la nivelul elitelor de desfăşurarea tîrgurilor. scadenţele bancare, stabilirea operaţiunilor de luptă, fixarea zilelor de judecată etc. Timpul medieval, chiar dacă era seniorial, rural, clerical, urban era în esenţă, un timp de aşteptare, răbdare, supunere la la ritmurile naturale şi sacre, de permanenţe şi de necontenite reluări, prin intermediul riturilor.   Timpul clerical era cel mai prestigios, fiind un timp liturgic şi cel al sărbătorilor religioase. Timpul cotidian nu avea doar fragmentarea impusă de ritualul religios al slujbelor şi rugăciunilor, ci şi o fragmentare laică: apusul soarelului. cântatul cocoşilor în funcţie de tradiţii şi cultură[1].
     Tot în veacurile XII-XII1 frica obsedantă a chinurilor Iadului, ca rezultat al păcatelor din timpul vieţii, a inspirit timpul Purgatoriului, un timp de Dincolo de moarte, unde prin rugăciuni şi căinţe ale rudelor vii, sufletele pot fi iertate de păcate pentru a lua calea eternităţii fericite.
Timpul vieţii cotidiene reiterează această legătură, existând un timp sacru, celebrat prin ceremonii, veritabile reactualizări ale originilor şi întemeierilor prestigioase şi timpul profan, al vieţii şi activităţilor obişnuite, seculare ale oamenilor.
    Măsurarea timpului a fost emancipată de constrângerea naturii, mai ales după secolul al XIII- lea fiind prioritară mişcarea simplă şi uniformă. De altfel. între secolele XIII-XIV s-au făcut progrese în măsurarea cu mai mare precizie a timpului, a orelor, măsurare care a devenit un fapt social, care să ritmeze viaţa oamenilor, care să regularizeze şi să sincronizeze comportamentele. Timpul creştin medieval avea un calendar riguros, fiind organizat în timpul de lucru, diurn (cel nocturn fiind pentru odihnă) de şase zile, a şaptea zi, duminica, fiind de pauză: timpul social era marcat de cinstirea adusă divinităţii, sociabilitatea religioasă realizându-se mai ales la slujbele duminicale, iar sociabilitatea festivă în cadrul zilelor de sărbătoare şi divertisment.Pe lângă timpul de lucru exista un fel de timp liber, pe care 1 oma D'Aquino îl numise recreatio. acela de refacere a capacităţilor umane, epuizate de muncă.Universitarii medievali au introdus un timp nou. timpul noului otium. cel al vacanţelor.Pentru meseriaşi însă timpul destinat odihnei şi distracţiei era cel al sărbătorilor nelucrătoare
[2].

3.Timpul şi spaţiul imaginar
    Prin secolul al XVI-lea umaniştii opuneau şi ei otium, care însemna reculegerea departe de zgomotele lumii, lui negotium, ce desemna agitaţia, risipirea în ocupaţii sterile şi epuizante. Ascensiunea concepţiilor seculare despre timp, legat tot mai mult de utilitate şi protit. a făcut ca lenea să ia chipul unui flagel social. Mult mai ferm decât teologii, umaniştii şi negustorii susţinuseră deja că timpul este bunul cel mai de preţ al omului, iar activităţile urbane au sporit preocuparea pentru exactitate
[3].
    Numeroşi teologi din secolele XV1-XVII au avertizat despre înclinaţia oamenilor de nu a atribui decât un sens profan timpului, de a privilegia acţiunile vane, divertismentele etc.
în secolul al XVIII-lea din motive comerciale. în ziua de duminică buticurile. tavernele erau deschise publicului, dar jocurile, dansurile, gesturile indecente ale petrecăreţilor păreau de-a dreptul scandaloase în ochii clericilor. Modernitatea secolului al XlX-lea a însemnat un nou raport al omului cu timpul, o nouă conştiinţă a duratei. Datorită secularizării culturale şi a laicizării politice, modernii nu mai cred în etenitate. ci în durata vieţii, dar în acest tel moartea pare că le face existenţa derizorie.Timpurile moderne au adăugat alte registre ca timpul şantierelor industriale urbane, timpul olimpiadelor sau al sărbătorilor naţionale etc
Romanticii au manifestat o nostalgie faţă de trecerea timpului pentru vremurile care nu se mai întorc, de unde şi gustul romantic pentru amintire, pentru păstrarea în memorie a unor momente fericite. în secolul al XlX-lea timpul cotidian, banal în esenţă, a dobândit o valoare pozitivă prin transformarea unor fapte în rituri, înnobilate cu o valoare sentimentală: reunirea
familiei la ore fixe pentru servirea mesei a devenit un mod de guvernare a ritmului privat, o punere în scenă o regularizare a timpului cotidian. Domesticirea timpului în modernitate, prin orologiu mecanic diferă de tehnica aproximativul clepsidrei antice şi de angrenajele medievale măiestrite. Sporirea preciziei timpului a schimbat şi maniera de tratare mentală a spaţiului. E vorba de cadrilarea spaţiului prin noile cartografii şi proiecte cadastrale*.
    Nu numai timpul, ci şi spaţiul geografic a reprezentat un orizont de cunoaştere şi reflexie predilect al conştiinţei colective. Timpul curge, este instabil, de aceea spaţiul este cel care asigură în mentalitatea colectivă stabilitate. Pentru a se putea defini şi legitima comunităţile îşi păstrează în memoria lor imaginea spaţiului propriu; pentru că fiecare comunitate decupează spaţiul într-o manieră proprie, îşi stabileşte liniile, graniţele şi o « consistenţă » aparte; în acest cadru, cu o geometrie deopotrivă reală şi imaginară. - fiind acesibil pentru cei ce se regăsesc fideli în el, dar nesemnificativ pentru ceilalţi - se « închid » fapte, evenimente, amintiri, tradiţii comune.   Valoarea spirituală a spaţiului este legată de memoria acestui spaţiu! Iată, de ce, spaţiile reale capătă şi ele o încărcătură simbolică, imaginară, devin o topografie legendară, atât de prezentă şi permanentă în cotidian. Localizările spaţiului eroic - locul bătăliilor, cetăţi, palate, case memoriale - sau localizările creştine - Locurile Sfinte, coline, grote, fântâni etc. - anexate unor amintiri colective, au devenit locuri de pelerinaj, de penitenţă, de aniversare sau comemorare, adică un spaţiu sacru. Oraşe precum Roma. Ierusalim,Santiago de Compostela. Lourdes sunt de secole centre simbolice ale lumii creştine, locuri ale miracolului şi, deci, ale pelerinajului. în mentalitatea religioasă există un spaţiu imaginar distinct, cel al Lumii de Dincolo. Grădina Raiului sau Grota Iadului au îmbrăcat în imaginaţia colectivităţilor forme comune, dar şi numeroase particularităţi. "Nu există un spaţiu şi timp mai plin de imaginar decât călătoria în Lumea Cealaltă" scria J.Le Goff. căci credinţa în această lume imaginară era alimentată de iluzia mântuirii sufletului de păcat, de speranţa misterioasei reînvieri a spiritului după moarte
[4].
In afară de un spaţiu fizic, există spaţiul trăit şi simţit de către oameni şi comunităţile care-1 populează şi-l imaginează sub formă de compartimente succesive, de la centru la periferie. Spaţiul trăit determină atitudinile colective de amiciţie, neutralitate sau respingere. Spaţiul
necunoscut a fost dintotdeauna neliniştitor şi periculos, de aceea asupra acestuia s-au proiectat obsesiile timpurilor
[5].
în jurul unor date sumare şi imprecise sau prin informaţia suspectă de fidelitate a povestirilor şi jurnalelor de călătorie. Aproapele şi Departele au fost supuse orizontului de aşteptare al colectivităţilor extrem de divers şi sub impactul unor interese aparte. Călătoria - de explorare, de afacere, de studiu, de agrement etc. - a jucat un rol important în extinderea cunoaşterii geografice, dar protagoniştii ei au lansat o serie de imagini care ţin nu de realitate, ci de imaginar.
    Dacă imaginea lumii cunoscute a avut totdeauna o dimensiune mai redusă în conştiinţa individuală şi colectivă, iar achiziţiile s-au tăcut diferenţiat şi extrem de lent până în modernitate şi postmodernitate, tărâmurile necunoscute - terestre sau cosmice - s-au proiectat în imaginar excentric şi fantezist. Geografia imaginară a cuprins totdeauna ţinuturi luxuriante, exotice, cu o umanitate insolită (uriaşi, pitici, ciclopi etc.) care alimentau de fapt iluzia existenţei unor lumi mai bogate şi mai bine organizate social. Acest miraj i-a ademenit totodeauna pe exploratori şi aventurieri.
Nu mai puţin prezentă în mentalitatea timpurilor a fost ideea pluralităţii lumilor, care a sporit fascinaţia şi curiozitatea umană pentru civilizaţii terestre, subterane, acvatice, pentru marile întinderi de apă.
    Toate au stimulat proiecţiile unor tărâmuri bântuite de mistere, de fenomene ciudate şi animale gigantice.La fel, misterele spaţiului cosmic au stimulat imaginaţia colectivă: proiecţiile, viziunile asupra posibilelor lumi extraterestre au îmbogăţit universul imaginar, dar au alimentat în acelaşi timp angoasele şi rumorile colective.

Bibliografie:
1.     Jacques Le Goff, Imaginarul medieval. Buc., Ed. Meridiane, 1991
2.     Philippe Aries, Georges Duby coord., Istoria vieţii private. De la Revoluţia franceză la primul RăzbpoiMondial, trad. N. Zărnescu, Buc., Ed. Meridiane, 1997
3.     Alexandru-Florin Platon, Societate şi mentalităţi în Europa medievală.O introducere în antropologia istorică,laşi, Ed. Univ. Al-I.Cuza, 2000
4.     Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, trad. M. Roşioru, N. Farcaş, şa, laşi. Polirom, 2002,p. 765-770.Şt. Lemny
5.     Ph.Aries, Timpul istoriei, Buc., Ed. Meridiane, 1994.
6.     Jean-Jacques Wunenburger, Utopia sau criza imaginarului, Trad.T.lonescu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001,p.32-34, 56.
7.     P. Chaunu, Istorie şi decadenţă. Cluj, Clusium. 1995
Surse electronice:
1. 
http://phantasma.ro/wp/?p=4065 2- http://phantasma.ro/wp/?p=631 3. http://phantasma.ro/wp/?p=654

5 Ph.Aries, Timpul istoriei. Buc.. Ed. Meridiane. 1994.
8 Phi 1 ippe Aries. Georges Duby coord.. Istoria vieţii private. De la Revoluţia franceză la primul RăzbpoiMondial. trad. N. Zărnescu. Buc.. Ed. Meridiane. 1997.p. 169-170



[1] Al. Fl.Platon, Societate şi mentalităţi în Europa medievală . laşi, Fd. Univ. Al.I.Cuza, 2000. p.98-99, 101.
[2] Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, trad. M. Roşiorii. N. Farcaş, şa. Iaşi. Polirom. 2002.p. 765-770.Şt. Lemny, p. 153-154.
[3] Alexandru-Florin Platon, Societate şi mentalităţi în Europa medievală.O introducere în antropologia istorică.Iaşi. Ed. Univ. Al-I.Cuza, 2000. p. 102-103.
[4]Jacques Le Goff. Imaginarul medieval. Buc.. Ld. Meridiane. 1991. p. 27
[5] Jacques Le Goff, Imaginarul medieval. Buc.. Ed. Meridiane. 1991, p.96-97.

TEMA III: Mentalități poluante

 Obiective de referinţă:
  • identificarea surselor de construcţie a mentalităţilor colective;
  • extragerea consecinţelor filosofice şi antropologice din cunoaşterea specificului de formare şi de funcţionare a mentalităţilor colective;
  • clasificarea tipurilor de mentalităţi colective;
  • argumentarea transformărilor ce au loc în cadrul mentalităţilor;
  • aplicarea în practică a cunoaşterii procesului de constituire a imaginarului colectiv ;
  • evaluarea modalităţilor de interpretare a unui act social
  • construirea uni proiect de cunoastere ce integreaza vechile curente în jurul unui concept ordonator – imaginarul social – si al unui demers operational – cel imagologic – pe calea unei interdisciplinaritati structurale. 
 
     Astăzi cunoaştem faptul că suntem înconjuraţi de ziduri care ne fac deosebiţi şi diferiţi de Ceilalţi, se construieşte bariera dintre Noi şi Ceilalţi care nu formează acest concept de Noi, atunci cînd interacţionăm. Dacă ar fi să luăm diferenţa genetică, cît şi lingvistică dintre oameni, am descoperi la un moment dat barierele la nivelul mentalului între ei, aceste graniţe nefiind influenţa unor sisteme politice sau o consecinţă a naturii, am putea să o prezentăm ca reacţie a societăţii, deoarece aceste graniţe inofensive la prima vedere sunt destul de constrîngătoare atunci cînd individul care a intrat într-o comunitate nu-i respectă normele şi valorile. Aceasta ne vorbeşte despre prezenţa unei gîndiri unice a existenţei şi a supravieţuirii individului în societate, adică eşti marginalizat dacă nu cunoşti regulile jocului. Individul este nevoit să înveţe foarte repede aceste „legi nescrise” doar pentru a se adapta acestei comunităţi care-i schimbă radical regimul psihic.
în lucrarea de faţă scopul primordial este identificarea mentalităţilor poluante precum şi impactul acestora asupra societăţii. Pentru realizarea scopului respectiv este necesar stabilirea unor obiective:
·         analiza teoretică a conceptului de mentalitate şi imaginar;
·          evidenţierea procesului evolutiv al mentalităţii şi imaginarului;
·         identificarea mentalităţilor poluante;
·         evidenţierea impactului mentalităţii poluante asupra societăţii, influenţe şi schimbări de comportament;
·          identificarea posibilelor consecinţe ca urmare impactului mentalităţilor poluante.
     Este cert faptul că viaţa noastră nu poate să existe în afara mentalităţii şi imaginarului, ele sunt cele care ne permit perceperea reprezentărilor umane, a realităţii în care individul există. Mentalităţile, aceste idei, imagini stocate de-a lungul timpului, au fost, sunt şi vor fi prezente în viaţa noastră, constituind o moştenire din generaţie în generaţie, datorită cărora suntem construiţi aşa cum suntem noi astăzi. Suntem construiţi prin prisma acestei mentalităţii istorice de pînă acum, iar rolul nostru în lucrarea de faţă este de a vedea care sunt factorii care contribuie la schimbări de comportamente, atitudini, opinii etc.
Pentru a înţelege mai bine mentalul vom face o mică incursiune în istoria mentalităţilor care îşi găseşte originile în „scrierile filosofilor englezi de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, ca derivat substantivizat al adjectivului mental/mentailis, provenit din vocabularul scolasticii medievale, termenul de mentalitate definea modul de a gîndi şi simţi al unei colectivităţi etc. După transferul în limba franceză a secolului al XVIII-lea, cuvîntul devine un loc comun în limbajul cotidian, evocînd maniera generală de a gîndi, predominantă, la un moment dat, într-o societate, sau model socio-cultural de percepţie şi modelare, specific unei anumite epoci.”
[1] Cu trecerea timpului conceptul de mentalitate suferă nenumărate schimbări, deoarece autorii i-au oferit acestuia definiri şi esenţialităţi diverse ceea ce nu i-a permis să se menţină ca concept fundamental. Ca argument la afirmaţia de mai sus vin concepţiile diverşilor autori despre mentalitate, astfel Jacques Le Goff şi Carlo Ginzburg vorbesc despre mentalităţi ca despre “un ansamblu de idei gata făcute, pe care indivizii le exprimă spontan, într-un anumit mediu uman şi într-o anumită perioadă”, mentalităţile fiind definitorii pentru iraţionalul uman constituind domeniul istoriei mentalităţilor. însă Michel Vovelle consideră că “mentalităţile includ toate formele de expresie culturală, de la cele specifice culturii savante, pînă la nivelul inconştient al sensibilităţii colective, oglindit de atitudinile, comportamentele şi reprezentările cele mai cotidiene caracteristice culturii populare, cum ar fi cele referitoare la solidarităţile de grup, familie, iubire, sexualitate, moarte etc”[2]. O asemenea explicaţie o regăsim şi în Dicţionarul de psihologie socială, că “mentalitatea se constituie dintr-un ansamblu de opinii, prejudecăţi şi credinţe, care influenţează gîndirea indivizilor, a grupurilor umane, a popoarelor şi naţiunilor”[3]. Luînd în considerare definiţiile conceptului de mentalitate indicate mai sus deducem faptul că mentalitatea este rezultatul interacţiunii dintre Noi şi Ceilalţi, care ne schimbă comportamentele şi atitudinile faţă de ceva, “dacă Celalţi fac aşa şi eu trebuie să fac la fel, altfel voi fi marginalizat”.
     Caracterul complex şi eterogen a mentalităţilor, presupune judecăţi de valoare, comportamente, reprezentări, atitudini deosebit de variate ca vechime şi origine, durată, face ca conceptul de mentalitate să nu poată fi clar definit şi explicat, indiferent de precizia cuvintelor folosite de istoricii angajaţi în efortul de a defini aria reprezentativă şi substanţa mentalităţilor. Unii dintre aceştia fiind afectaţi de lipsa de precizie şi de insuficienţele conceptului au renunţat la “mentalităţi” ca la un termen depăşit, şi au preferat terminologii alternative consacrate de alte ştiinţe ale umanului, “imaginar”, “reprezentări ale imaginarului”, “istoria reprezentărilor”. Deşi apar unele dificultăţi în definirea sa, totuşi istoria mentalităţilor se afirmă mai degrabă ca o nouă manieră de a privi şi cerceta trecutul istoric, deoarece mentalităţile sunt o formă apriori a cunoaşterii, o moştenire culturală prin care explicăm lumea, societatea şi pe noi înşine, adeseori determinîndu-ne emoţionalitatea, percepţiile, relaţiile cu Celălalt, acceptarea sau nea

Despre Antropologie

Contacte

Departamentul Filosofie si Antropologie
e-mail: usm_filozofie@yahoo.com
tel: +373 22 57 75 97


Director Departament Filosofie si Antropologie
Saharneanu Eudochia, dr. hab., prof. univ.


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Copyright © 2011 Made by Erhan Vera. All Right Reserved