DEPARTAMENTUL FILOSOFIE ȘI ANTROPOLOGIE

 

Video






Log in

   sau    Inregistrare

  • Acasă
  • EMIL CIORAN ÎN CONTEX...

Emil Cioran în contextul nihilismului european
Roman IDJILOV, magistru în filosofie,
 Universitatea de Stat din Moldova.
 
Problema nihilismului cioranian este o temă pe larg dezbătută în literatura dedicată moştenirii literare şi filosofice a lui Emil Cioran. În pofida acestui fapt, nihilismul cioranian conţine în sine multe contradicţii şi nepotriviri, fapt care condiţionează noi şi noi încercări de a conceptualiza gândirea dezorganizată şi nesistemică a lui Cioran din perspectiva nihilistă.
Se ştie că conceptul de nihilism în filosofie a fost introdus de gânditorul german F. H. Jacobi [1, 49], deşi cuvântul a fost cunoscut încă în Evul mediu, însemnând o doctrină scolastică cu caracter eretic osândită de Papa Alexander al III-lea în 1179. Din punct de vedere etimologic cuvântul „nihilism” provine de la latinescul „nihil”, ceeea ce înseamnă „nimic”, „neant”, nihilismul fiind o concepţie în care rolul principal aparţine negării, respingerii, neantizării  sau anihilării a ceva. Conceptul de nihilism a fost popularizat de marele scriitor rus Ivan Turghenev (1818-1883) în lucrarea „Părinţi şi copii” (1862). Eroul principal al romanului E. Bazarov, fiind un adept înverşunat al ştiinţelor naturii, propagă ceea ce Turghenev numeşte nihilism, negând şi respingând religia creştină, normele şi obiceiurile moral-spirituale şi estetice tradiţionale pentru societatea rusă şi europeană, care, după Bazarov, inhibă progresul şi sunt marcate de făţărnicie. Deşi în filosofie, elaborarea multilaterală a conceptului de nihilism îi aparţine lui Fr. Nietzsche, acestuia nu-i aparţine funcţia de popularizare a conceptului în cauză, în timpul vieţii sale el fiind un filosof cunoscut doar în cadrul unor cercuri restrânse de intelectuali germani. Recunoaşterea generală a filosofiei lui Nietzsche în Germania are loc doar la începutul sec. al XX-lea, în cadrul aşa-zisei filosofii a vieţii, iar recunoaşterea europeană şi mondială doar în anii ‘20-’30 ai sec. al XX-lea. De aceea, tânărul Cioran, manifestând un interes faţă de nihilism ca mişcare conceptual-filosofică, în primul rând, încearcă să asimileze conţinutul nihilismului rus, unicul general recunoscut pe atunci [1, 49]. Această activitate s-a soldat cu elaborarea  lucrării „Schimbarea pe faţă a României”, în care Cioran declanşează o critică înverşunată a formei româneşti a nihilismului, cauza principală, după Cioran, a marginalizării culturale şi istorice a acestui popor. „Astfel, nihilismul român este pătruns de două trăsături de bază: fatalismul şi scepticismul. Fatalismul reprezintă pentru naţiunea română un blestem, consideră Cioran, un rău primordial care a determinat pe fiecare dintre români să respingă acţiunea creatoare pentru a se resemna în platitudinea constatării filosofice definitorii pentru istoria României: aşa ne-a fost dat...” [2, 32]. La rândul său, scepticismul implică o atitudine care conţine în sine „retragerea din faţa mersului istoric” [2, 32]. Aceasta duce la distanţarea fermă de dimensiunea realităţii celorlalte naţiuni. Fatalismul şi scepticismul românesc constituie şi fundamentează fenomenul istoricismului românesc, care duc în cele din urmă la autonegarea în spaţiul cultural român: „plecând de la premiza că evoluţia şi dinamica istoriei oferă valori, românii, susţine Cioran, nu au dorit niciodată să impună istoriei valori, [...], refugiindu-se în sfera unui nihilism aproductiv” [2, 33]. Astfel, conceptul de nihilism în această perioadă la Cioran se asociază cu distrugere, negare, resemnare, în fond condamnată de Cioran, care încearcă să-l înlocuiască cu un program de reînviere şi revigorare în spiritul vremii de atunci, înspirundu-se din experienţa mai multor ţări europene, care au ales calea militarizării, patriotismului naţionalist împreună cu cultul războiului în calitate de valori de referinţă, aşa încât chiar şi constructivismul lui Cioran era foarte destructiv. Totodată, în această perioadă noi putem constata reliefarea unei tendinţe de alternativă, care, în cele din urmă, a devenit dominantă, regâsindu-se în forma incipientă în lucrările „Pe culmile disperării” şi „Amurgul gândurilor”. În această perioadă Cioran de la critica României şi a Românului din ce în ce mai mult se direcţionează înspre un scepticism plin de dezamăgire şi disperare. Ideea naţională a României, care ar condiţiona „o Românie cu populaţia Chinei şi cu istoria Franţei” a fost doar un vis al mai multor intelectuali interbelici de la sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30.
În perioada care a urmat, în special după cel de-al Doilea Război Mondial atunci când drept limbă de exprimare a fost aleasă limba franceză, Cioran ocupă o poziţie diametral opusă celei analizate mai sus în privinţa nihilismului [7, 6-9], devenind un adept al acestuia, mai mult decât atât, alegând în calitate de stil de filosofare şi obiectiv al filosofării nihilismul, adică negarea, respingerea, punerea sub îndoială a valorilor tradiţionale şi general recunoscute; lucrarea de referinţă în acest sens fiind „Despre descompunerea fundamentelor” (1949). În nihilismul cioranian componenta constructivistă aproape lipseşte, o trăsătură foarte mult şi cel mai des criticată în concepţia sa. În această perioadă, Cioran se prezintă ca un continuator al gândirii lui Fr. Nietzsche, care a fost în relaţii dualiste cu nihilismul: pe de o parte, Nietzsche se consideră drept cel care realizează acest nihilism, îl duce până la capăt, desfăşurând proiectul reevaluării valorilor, iar pe de altă parte, încearcă sa traseze nişte strategii axiologice de depăşire a stării nefaste a nihilismului  european [4, 672]. Nietzsche, fiind un critic al metafizicii, consideră că nihilismul este o perioadă de tranziţie, fiind cauzată de conştientizarea faptului că lumea transcendentă, care ar fundamenta valorile morale şi spirituale din lumea noastră, nu mai există, - „Dumnezeu a murit”, - ceea ce duce la relativizarea tuturor valorilor, la o stare de incertitudine, la lipsa unei referinţe, la o stare în care noi nu avem nimic la dispozţie din ceea ce ne-ar da un sens al vieţii. Nihilismul la Nietzsche poate fi privit din două perspective – dinamică, atunci când noi neantizăm, destrugem sistemul axiologic tradiţional, care ne-a condamnat el însuşi, prin sistemul său conceptual, la această distrugere şi, de fapt, la autodistrugere, fiind din start programat la autonegere prin greşeala originară, Nietzsche desfăşurând acest demers de „reevaluare a valorilor”, şi statică, atunci când prin nihilism se desemnează o stare sau etapă istorică de „vacuum” de valori, când sfera valorilor stabile şi recunoscute lipseşte. Metafizica şi creştinismul, la Nietzsche fiind strâns legate, sunt principalele cauze ale apariţiei nihilismului. Creştinismului, dominând pe parcursul secolelor, după ce în mod încrezut a proclamat principiul onestităţii, s-a condamnat pe sine însuşi la dispariţie, aşa încât deja în sec. al XIX-lea, în conştiinţa europeanului era prezentă senzaţia de „nonexistenţă a lui Dumnezeu”, de ateism creştin, înlocuit cu noi religii în sec. al XX-lea, precum era comunismul şi fascismul. Astfel, după Nietzsche, contribuirea la instaurarea situaţiei nihiliste este pozitivă prin aceea că lasă în urmă sistemul axiologic ostil „vieţii”, iar pe de altă parte, nihilismul este o stare negativă, care trebuie să fie depăşită. În acest sens Cioran, dacă să-l comparăm cu Nietzsche, în cadrul filosofiei sale, păstrează această stare de incertitudine, în care unicul lucru cert este renunţarea la tot ceeea ce era până acum. Pentru Cioran, nihilismul - este unica stare posibilă. Erosul, care pare a fi o alternativă şi care constituie elementul quasiconstructivist, la fel se declară drept o iluzie. La Nietzsche starea nihilistă este una de tranziţie, la Cioran este o stare permanentă, fiind un rezultat suprem, unicul corect. „Totul este lipsit de sens”, între două rele – de a trăi fără sens plăcut sau neplăcut alegem prima variantă, Erosul, alegem uitarea, înceţoşarea raţiunii, alegem iubirea, respingând Logosul [3, 48].
Conceptul de nihilism este pe larg discutat în opera lui M. Heidegger sub influenţa lui Nietzsche. Heidegger, fiind un gânditor care acordă pioritate problemelor ontologice, afirmând că problema sensului fiinţei trebuie să fie repusă din nou [6, 9]. Analizând subiectul care vizează întrebarea lui Leibniz „de ce există mai degrabă ceva decât nimicul” [6, 72], Heidegger analizează conceptul de neant, dând un sens ontologic conceptului de nihilism [7, 184], care înseamnă o filosofie ce proclamă neantul în calitate de unica existenţă. Heidegger respinge această poziţie, care în mod elaborat este prezentă în filosofia orientală (budism, vedanta etc.). Discursul despre neant, după Heidegger, este un discurs fără sens, discursul, adică Logosul, fiind „casa fiinţei”, iar sensul existenţei Dasein-ului (omului) este îngrijirea fiinţei, redescoperirea fiinţei, de aceea elogierea neantului este opusul absolut al fiinţei originare a omului. Uitarea fiinţei, de care este învinuită, de fapt, toată filosofia occidentală de după Parmenide, este o modificare a nihlismului. Pentru Heidegger de călăuză sunt cuvintele lui Parmenide: „ ceea ce este – este, iar ceea ce nu este – nu este”. În această legătură, Cioran, prin poziţia sa „ontologică” se prezintă ca un nihilist clasic din punct de vedere heideggerian. „Nu există nimic” spune Cioran de nenumărate rânduri. Renunţarea la Logos şi Fiinţă – doi piloni ai fillosofiei occidentale, face ca Cioran să fie probabil cel mai radical gânditor al Occidentului, însciindu-se cu bine în ceea ce se numeşte nihilismul oriental.
Astfel, încercând să indentificăm originea şi sensul nihilismul cioranian prin compararea cu nihilismul rus, german (în sensul lui Nietzsche şi Heidegger) şi oriental, putem trage următoarele concluzii. În nihilismul rus, pe care noi îl regăsim la eroul literar Bazarov, pe lângă concepţia negativistă şi destructivistă este prezentă şi are valoarea de bază, componenta constructivistă. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Nietzsche, care la fel este convins că nihilismul va fi depăşit cu o nouă axiologie. În acest sens, nihilismul lui Cioran conţine, în fond, doar prima componentă, întrucât Cioran pune sub îndoială totul fără a se întreba asupra validităţii instrumentelor de analiză, negând, în sfârşit, totul. Cioran s-a oprit la mijloc de drum şi nu a mers mai departe. Negarea parţială a trecutului este o componentă inalienabilă a progresului, a creării noului, constituind dialectica noului şi vechiului. Devenirea, spune Hegel, este trecerea din fiinţă în nefiinţă şi din nefiinţă în fiinţă. O perioadă de schimbări revoluţionare, pe care noi o observăm în sec. al XIX-lea şi în cel al XX-lea, era inevitabil însoţită de mişcări destructive, nihiliste, de lupte axiologice, de proiecte noi etc. Toate aceste tendinţe, care, de fapt, erau prezente în orice perioadă, noi le regăsim răsfrânte în opera scriitorilor, filosofilor, politicienilor, savanţilor etc. din perioada respectivă. Dar orice negare primeşte o valoare doar atunci când deschide drumul spre un nou început mai bun. Negarea ca atare nu are sens. Cioran neagă fără a mai face ceva, fără să accepte că mai poate fi ceva. „Binele” lui Cioran se pare că este adevărul, dar teoria adevărului din start este negată de însuşi Cioran. Pe lângă aceasta, putem cu certitudine afirma că Cioran propagă nihilismul în sensul lui Heidegger, negând Fiinţa şi elogiind Neantul. În această legătură, filosofia lui Cioran se apropie de cea orientală. Pe lângă nihilismul ontologic şi cel axiologic la Cioran noi putem constata toate formele filosofice cunoscute ale nihilismului – moral, epistemologic, logic etc. Astfel, spre deosebire de un nihlism clasic, precum este cel rus şi cel al lui Nietzsche, Cioran nu vine cu un program sau proiect de reînnoire, fiind mai mult adept al unui nihilism ontologic de tip oriental, spre deosebire de care nu propune nicio morală sau un cod deontologic, pe care noi le regăsim în concepţii asiatice.
 
Referinţe bibliografice:

  1. Barbu C., Cioran. Nihilistul privat. Craiova: Contrafort, 2009. – 472 p.
  2. Cucu M., Cioran şi exod spre veşnicie. Iaşi: Junimea, 2007. – 261 p.
  3. Paler I., Introducere în opera lui Emil Cioran. Piteşti: Paralela 45, 1997. - 172 p.
  4. Ницше Фр., Воля к власти. Опыт переоценки всех ценностей. Москва: Культурная Революция, 2005. - 880 с.
  5. Хайдеггер М., Европейский нигилизм. În: Хайдеггер М., Время и бытие. Моска: Республика, 1993.
  6. Хайдеггер М., Введение в метафизику. Санкт-Петербург: НОУ – «Высшая религиозно-философская школа», 1997.
  7. Чоран Э., Искушение существованием. Москва: Республика; Палимпсест, 2003. – 431 с. 

Despre Antropologie

Contacte

Departamentul Filosofie si Antropologie
e-mail: usm_filozofie@yahoo.com
tel: +373 22 57 75 97


Director Departament Filosofie si Antropologie
Saharneanu Eudochia, dr. hab., prof. univ.


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Copyright © 2011 Made by Erhan Vera. All Right Reserved