DEPARTAMENTUL FILOSOFIE ȘI ANTROPOLOGIE

 

Video






Log in

   sau    Inregistrare

  • Acasă
  • Importanţa proiectării...

Importanţa proiectării instituţionale naţionale în procesul integrării europene.
 
Conf. univ. interimar, dr. Angela Zelenschi,
Institutul Internaţional de Management „IMI-NOVA”.
 
Au trecut două decenii de la destrămarea Uniunii Sovietice. La 27 august 1991, parlamentul moldovenesc a declarat independenţa totală a Republicii Moldova. S-a adoptat o decizie cu privire la tranziţia către un sistem politic democratic şi economia de piaţă. După douăzeci de ani constatăm că unele ţări sunt conduse către statul de drept şi prosperitatea economică, iar în altele a scăzut în mod dramatic  nivelul de trai al populaţiei şi s-a degradat calitatea vieţii. De unde vine această diferenţă?
Economistul Douglass North susţine că diferenţele dintre economiile naţionale în ceea ce priveşte dezvoltarea economică sunt datorate specificităţii instituţiilor, care sunt „reguli şi mecanisme de impunere a acestora, norme de comportament care structurează interacţiunile repetate dintre indivizi” [13, p.73]. Analiza instituţională în economie explică decalajele instituţionale şi performanţa economică între ţări. În cartea sa despre teoria democraţiei Giovanni Sartori argumentează că un regim democratic nu poate funcţiona fără cunoaşterea perfectă a teoriei democraţiei; mai mult, pentru ca ideile corecte cu privire la democraţie să aibă consecinţe practice concrete, ele trebuie gândite şi aplicate astfel încât să ţină întotdeauna seama de particularităţile locului şi timpului, de specificul unor ţări, regiuni, comunităţi mai mici, de tradiţia istorică şi de cultura politică a elitelor şi maselor [10, p.11]. Democraţia reprezintă setul de norme, proceduri şi instituţii care promovează valorile şi principiile din teoria democraţiei.
Ştiinţele sociale au apărut în Occident şi s-au constituit ca un răspuns epistemic la o serie de transformări de ordin politic, economic, social, cultural. Ele răspundeau nivelului occidental de raţionalitate şi serveau scopurilor modernizării europene, atât în sens conceptual, ca sursă de legitimitate a dezvoltării sociale, cât şi sub aspect social-tehnologic de asigurare a funcţionării sistemului social. Progresul acestor ştiinţe şi răspândirea lor în alte ţări reprezintă un aspect al răspândirii experienţei occidentale.
Sub influenţa raţionalismului modern, cei mai mulţi gânditori au presupus că există un „curs raţional” al evenimentelor istorice, o direcţie precisă de evoluţie, sau chiar „legi” care guvernează schimbarea şi succesiunea evenimentelor, etapelor, proceselor sociale. Evoluţia societăţii este în mod necesar o dezvoltare spre mai bine, o schimbare în direcţia progresului.  Epoca modernă se prezintă totdeauna drept o epocă a dezvoltării şi progresului pe toate planurile sociale. Progresele imense făcute în tehnică şi tehnologie, dezvoltarea economică de producţie, consum, realizare a prosperităţii se bazează pe progresele incontestabile ale cunoaşterii.
În literatura europeană anterioară secolului al XX-lea, crezul în progres se reduce îndeosebi la progresele în ştiinţă şi tehnologie. În lucrarea „Procesul civilizării” Norbert Elias îşi expune părerea că această explicaţie ar fi insuficientă. „Standardul de viaţă al maselor este în ţările primului val de industrializare mai ridicat în secolul al XX-lea. Dimensiunea efectivă şi ritmul efectiv al progresului din ştiinţă şi tehnologie depăşesc în acest secol, într-o măsură considerabilă, ritmul şi dimensiunea progresului din secolele precedente. Starea de sănătate s-a ameliorat, durata de viaţă a crescut. Dar în ansamblul vocilor timpului, ia amploare vocile celor care pun sub semnul întrebării valoarea tuturor acestor tendinţe evolutive, pentru care nici un fel de asigurare specială nu se leagă de ideea unui viitor mai bun al omenirii sau doar al propriei naţiuni şi al căror crez social major se concentrează în schimb pe prezent, pe salvgardarea propriei naţiuni, pe idealizarea formelor sociale existente sau pe trecutul acestora, pe originea lor, pe originea tradiţională ca valoare maximă” [4, p.18]. Naţiunea organizată ca stat, aşa cum este în prezent, este văzută emoţional şi ideologic ca eternă, imuabilă în trăsăturile sale caracteristice. Transformările istorice nu ating decât exteriorul, poporul, naţiunea par a nu se modifica. Constituirea statelor naţionale a avut la bază conştiinţa apartenenţei la o cultură comună, în care se regăsesc toţi cei dintr-o comunitate naţională.
Cel mai adesea modernizarea este văzută ca trecerea de la societatea tradiţională la cea contemporană, modern fiind sinonim cu pozitiv, iar nemodern este sinonim cu negativ, înapoiat.  Motivele modernizării sunt diferite - de la dorinţa de a depăşi înapoierea şi de a se dezvolta în direcţia dată de Occident, până la impunerea de către elite de a urma această cale. Elitele implementează în viaţă în mod activ ideile occidentale, confruntându-se cu situaţia de a impune populaţiei un nou mod de viaţă, neînţeles de aceasta. Una din axiomele perioadei de tranziţie ar fi învinuirea populaţiei de înapoiere. Valoarea principală în Occident este libertatea, de aceea toate transformările în societăţile neoccidentale încep cu schimbarea atitudinii faţă de libertate. Adesea noţiunea de libertate şi implementarea acesteia se transferă pe un sol nepregătit. O intenţie atât de bună poate să nu fie înţeleasă de membrii societăţii, care au trecut deja prin anumite experienţe şi nu mai vor să le trăiască din nou. Pornirea intensă de a conserva instituţiile, pe care o manifestă oamenii, nu este una iraţională, ci are un rol adaptiv. Ataşamentul violent faţă de conservare răspunde nevoii de securitate, de apărare în faţa necunoscutului şi de stabilitate. Schimbarea nu se va produce decât în caz de necesitate. Orice comportament este orientat spre un anumit scop şi este adaptiv. Răspunzând la cerinţele din mediului exterior sau din interior se caută soluţii în rezolvarea problemelor. Odată ce s-a găsit o soluţie, ea se instituţionalizează în societatea umană. Orice instituţie este în esenţă soluţia unei probleme. În plus, instituţiile dintr-o anumită cultură au o înrudire funcţională. Fiecare depinde, într-o anumită măsură de celelalte. Abandonarea totală, rapidă şi pe scară largă a vechilor instituţii sau moduri de gândire nu poate fi considerată o soluţie optimă pentru dezvoltare.
Într-un articol întitulat „Natura schimbătoare a stresului la locul de muncă”, Cary L. Cooper afirmă că deşi economia britanică se dezvoltă remarcabil, nivelul insatisfacţiei şi al nesiguranţei locului de muncă creşte simţitor. Scenariul unor organizaţii mai „uşoare”, nesiguranţa intrinsecă a locului de muncă şi „moda” unui program lung de lucru au început să aibă efecte adverse în ce priveşte atitudinea şi comportamentul angajaţilor [8, p.30]. Apar o serie de întrebări: este tendinţa spre contracte pe termen scurt, program de lucru lung şi locuri de muncă nesigure calea de a avansa? Cum va afecta acest lucru sănătatea şi bunăstarea angajaţilor? Pot oare companiile să pretindă în continuare implicare din partea angajaţilor, în condiţiile în care chiar companiile nu-şi iau angajamente faţă de ei? Ce se va întâmpla cu familiile în care ambii părinţi lucrează în condiţiile unui program de lucru prelungit? Aceste întrebări sunt la fel de actuale şi în Republica Moldova, în situaţia în care în ultimii ani tot mai multe companii preferă contractul pe termen scurt, programul lung de lucru, „moda” lucrului peste program. Oamenii încearcă să afle cum pot găsi timp şi energie pentru a respecta diversele angajamente faţă de muncă, familie, precum şi faţă de alţi oameni sau grupuri. Un segment mare al forţei de muncă, în special femeile, se confruntă cu presiuni noi şi intense şi încearcă modalităţi de a satisface cerinţele unor cariere şi educaţia generaţiei următoare. Şi mai gravă este situaţia în care, din cauza lipsei locurilor de muncă, a salariilor mici, care nu le asigură un minimum de existenţă, femeile sunt nevoite să-şi caute un loc de muncă peste hotarele ţării, lăsând copiii pe seama taţilor, bunicilor, prietenilor sau chiar a vecinilor.   
Dezvoltarea şi menţinerea unui sentiment de „bine” la locul de muncă nu ţine doar de factorul economic – rentabilitatea. Într-o societate civilizată, bunăstarea trebuie să ţină cont şi de alte chestiuni care privesc calitatea vieţii, precum: programul de lucru, timpul petrecut cu familia, gestionarea sarcinilor de lucru, gestiunea propriei cariere şi un sentiment de securitate oferit de slujba deţinută. Această mentalitate a „schimbării de dragul schimbării”, întâlnită în multe companii britanice şi europene, începe să-şi facă simţit efectul asupra bunăstării mentale a angajatului [8, p.31]. Schimbările trebuie operate numai atunci când necesitatea lor se impune, iar atunci când nu apare o atare necesitate, soluţia optimă este conservarea stării de lucruri existente.
Dezvoltarea spectaculoasă a Japoniei după cel de-al Doilea Război Mondial n-a schimbat identitatea naţională pe cea occidentală, şi nu apărea ca succes al modernizării, ci ca un miracol japonez. Miracolul economic japonez a determinat o studiere mai profundă a managementului nipon, considerat determinant al succesului şi performanţelor companiilor japoneze. Una din cele mai cunoscute şi comentate caracteristici ale managementului japonez este angajarea pe viaţă a salariaţilor, ce îşi are originea în tradiţia familială de tip feudal a marilor grupuri economice. Avantajele contractului de muncă pe termen nelimitat, în condiţiile mentalităţii şi culturii specifice nipone, sunt: atenţia deosebită acordată de întreprindere planificării carierei, alocarea unor sume mari pentru pregătirea profesională; aprecierii muncii îndeplinite, cunoscând durata de activitate a salariaţilor este uşor de stabilit şi armonizat curba salariilor de care aceştia beneficiază; obligaţia organizaţiei faţă de angajaţii săi, interesul faţă de problemele angajaţilor; realizarea pe baza sentimentului de securitate al salariaţilor, a unei stări de armonie şi de cooperare în cadrul companiei.
Există ţări dezvoltate din punct de vedere economic şi cu bogate tradiţii naţionale precum Marea Britanie, Italia, Franţa, Japonia etc., succesul economic al cărora depinde de abilitatea elitelor de a utiliza potenţialul instituţional naţional în vederea atingerii dezvoltării durabile. Problema identităţii naţionale pune în discuţie sursa normelor şi reacţiilor comportamentale, care au o natură mai universală decât aceste norme. Doar analiza instituţiilor formale nu contribuie la înţelegerea comportamentului real al oamenilor, a modului în care aceştia gândesc şi acţionează în diverse domenii de activitate umană. Instituţiile informale reprezintă un produs al regulilor sociale, sunt transmise prin intermediul culturii şi determină comportamentul uman pe perioade relativ îndelungate.
Structura societăţii este rezultatul unui proces de instituţionalizare, care implică următoarele elemente fundamentale: misiune sau roluri de participare la sarcini socioculturale; colectivităţi; norme sau modele; valori. Subliniind inerenţa valorilor în cadrul oricărui sistem de activitate socială, Talcott Parsons consideră valoarea „un element dintr-un sistem simbolic comun, care serveşte drept criteriu sau normă de selecţie între alternativele ce apar în mod intrinsec într-o situaţie dată” [14, p.498]. Valorile reprezintă orientări spirituale, mecanismele care susţin consecvenţa orientărilor culturale în conformitate cu cerinţele funcţionării sociale, normele sunt legate de anumite situaţii concrete, presupun concordarea orientărilor valorice la cerinţele vieţii sociale şi la structura intereselor sistemului social. În ceea ce priveşte funcţia, aceasta este destinată să garanteze o stabilitate normativă, o integrare necesară, stabilirea unor obiective, graţie unei adecvate combinaţii de mijloace, scopuri şi un proces de adaptare. Orice sistem cultural include un aparat simbolic, care inspiră şi alimentează acţiunea socială, la rândul său, orice sistem social îndeplineşte următoarele funcţii: de adaptare a sistemului; de menţinere a modelelor socioculturale; de realizare a scopurilor; de integrare. Un sistem social nu poate exista fără un sistem cultural, care să-i pună la dispoziţie elementele simbolice necesare. Activitatea indivizilor în cadrul sistemului social este întotdeauna supusă influenţei sistemului simbolic cultural, care orientează comportamentul lor.
Ca elemente structurale ale societăţii, instituţiile sunt sisteme de comportamente şi relaţii care reglementează viaţa şi activitatea membrilor societăţii. Sistemele de reglementare, normative, şi cele cultural-cognitive sunt elementele componente ale instituţiilor. Majoritatea cercetătorilor subliniază aspectele reglatoare ale instituţiilor, instituţiile constrâng şi reglementează comportamentul. Procesele de reglementare includ activităţi de stabilire a regulilor, de monitorizare şi sancţionare. Forţa, teama şi interesul sunt componentele principale ale sistemului de reglementare. O teorie a instituţiilor implică în mod inevitabil o analiză a structurii politice a societăţii şi măsura în care această structură politică oferă un cadru eficace de impunere a autorităţii. D. North atrage atenţia asupra problemelor care pot apărea din cauza că impunerea autorităţii este preluată de factori ale căror funcţii utilitare influenţează rezultatele acestei acţiuni. Instituţionaliştii au subliniat această posibilitate. Ei susţin că statul î-şi creează propriile interese şi acţionează autonom faţă de alţi actanţi sociali. În acest mod, atenţia asupra aspectelor reglatoare ale instituţiilor trezeşte din nou interesul faţă de rolul statului: cel de creator al regulilor, de arbitru şi de autoritate activă, care pedepseşte şi recompensează. Prin intermediul studiilor întreprinse de teoreticienii acţiunii individuale şi ai jocului, la un capăt al spectrului, şi de teoreticienii dreptului şi ai societăţii, la celălalt capăt, ni se reaminteşte că legile nu izvorăsc din capul lui Zeus, şi nici normele din spiritul colectiv al unui popor. Regulile trebuie interpretate, iar disputele rezolvate. Este nevoie să se desemneze stimuli şi sancţiuni, care vor avea şi efecte neintenţionate. Mecanismele de supraveghere sunt necesare, dar ele nu se vor dovedi infailibile, ci mai degrabă fragile, iar conformitatea este doar unul din multiplele răspunsuri posibile ale celor care se supun instituţiilor reglatoare [11, p.76-77]. Una din perspectivele dominante asupra instituţiilor este cea în care instituţia apare ca un sistem de reguli stabil, fie el formal sau informal, fundamentat pe supraveghere şi pe puterea de a sancţiona.
Un alt grup de teoreticieni consideră că instituţiile se întemeiază în primul rând pe un pilon normativ. Accentul se pune pe regulile normative care introduc în viaţa socială dimensiunea prescriptivă, dimensiunea evaluării, cât şi norme de comportament. Valorile sunt concepţii referitoare la ceea ce este preferabil sau dezirabil, precum şi la elaborarea unor standarde în cadrul cărora comportamentul sau structurile existente pot fi comparate şi evaluate. Normele specifică în ce fel trebuie făcute lucrurile. Ele definesc mijloacele legitime pentru atingerea unor scopuri spre care aspirăm. Unele valori şi norme se pot aplica tuturor membrilor colectivităţii, altele se aplică numai anumitor tipuri de actanţi sau poziţii. Poziţiile dau naştere rolurilor, care sunt moduri de concepere a scopurilor şi activităţilor adecvate unor anumiţi indivizi sau unor poziţii sociale specifice. Aceste convingeri nu sunt simple anticipări sau predicţii, ci prescripţii – perspective normative – asupra manierei în care ar trebui să se comporte anumiţi actanţi [11, p.77]. O a treia categorie de instituţionalişti au evidenţiat poziţia centrală ocupată de elementele cultural-cognitive ale instituţiilor. În viziunea lor instituţiile reprezintă concepţiile împărtăşite care constituie natura realităţii sociale şi cadrele prin care se produce semnificaţia. Acţiunea de mediere între lumea stimulilor din exterior şi răspunsul individual reprezintă o acumulare de reprezentări simbolice internalizate ale lumii. „În paradigma cognitivă, ceea ce face o fiinţă este, în mare parte, o funcţie a reprezentării interne a fiinţei respective despre mediul în care trăieşte” [11, p.79-80].
Instituţiile modelează comportamentele orientate spre atingerea unor obiective. Scopul proiectării instituţionale este de a găsi posibilităţi, alternative, de a ajunge la un consens şi de a privind valorile de bază naţional – statale, care să reflecte interesele foarte diferite ale membrilor societăţii. Fără un consens, un acord nu pot fi găsite modele comune de acţiune, fără renunţarea la idei care se exclud reciproc, nu se poate găsi un compromis. Nu există o singură alternativă de dezvoltare, modele de acţiune sunt mai multe. Proiectarea instituţională vine ca răspuns la acele probleme actuale în societate. Nu putem fi indiferenţi nici faţă de alegerea modului în care vor fi realizate aceste schimbări. Ar fi o cale de dezvoltare reieşind din acele scopuri care sunt enunţate - de a crea o societate civilă, un stat de drept şi o economie de piaţă.
Experienţa istorică modernă atestă că anumite probleme de ordin moral, cum ar fi egocentrismul, cruzimea, indiferenţa, cât şi cele de ordin politic ca dictatura, crima organizată, ura naţională sau de rasă s-au amplificat în epoca contemporană. Deşi existenţa dezvoltării nu poate fi contestată de nimeni, problemele progresului sunt complicate. Problemele dificile, care generează cele mai numeroase controverse se referă la aspectele existenţiale, la viaţa şi starea oamenilor, la condiţia umană şi cele ce ţin de aspectele globale ale dezvoltării, dacă s-a îmbunătăţit viaţa oamenilor în ansamblu, relaţiile dintre aceştia. În acest sens problemele modernizării se dovedesc a fi mult mai complexe.
Procesul de trecere de la economia centralizată la cea de piaţă presupune noi forme şi metode de organizare a activităţii economice. Noile tehnologii presupun poziţionarea potenţialului uman pe primul plan, fiind reconsiderată şi tehnologia organizaţională, în structura căreia există nu numai norme şi reguli formale, dar şi instituţii informale. Procesul de schimbare organizată şi intenţionată presupune o analiză atentă a elementelor care vor perpetua schimbarea şi vor contribui la succesul acesteia, şi mai ales la stabilirea punctului de iniţiere a schimbării: oamenii, structura sau procedurile.  Organizaţiile sunt alcătuite din indivizi, care au un scop comun. Anume oamenii sunt cei care conferă identitate organizaţiilor. În procesul transformărilor din societatea moldovenească s-a încercat să se modifice organizaţiile, creând noi structuri şi procese, dar de fapt era necesară o schimbare în mentalitatea oamenilor. Odată cu schimbările produse în mentalitatea oamenilor vor avea loc şi schimbările necesare în structuri şi procese.
Dorind să ne integrăm în Uniunea Europeană, precum şi în comunitatea mondială, trebuie să reconstruim instituţiile noastre în conformitate cu noile tendinţe pe arena internaţională. Necesită schimbări majore nu numai instituţiile sociale formale, dar şi cele informale: sistemul de valori şi normele comportamentale. Instituirea unui stat democratic şi a unei economii de piaţă, depinde considerabil de  realizarea schimbărilor în sistemul de valori, deoarece acestea vizează însăşi existenţa umană. Schimbările în sistemul de valori constituie condiţia primordială a succesului modernizării, ele însă nu pot fi realizate fulgerător, deoarece implică transformări fundamentale în conştiinţa indivizilor.  Considerăm că procesul de modernizare reprezintă un proces de creare a instituţiilor şi relaţiilor sociale, un sistem de norme şi valori, care necesită o reexaminare cu scopul de a modifica identitatea naţional – statală. În acest context este necesară studierea transformărilor sociale postcomuniste pentru a putea fi realizat managementul lor.
 
Bibliografie
 

  1. Cosmin M. Instituţii şi prosperitate: de la etică la eficienţă. – Bucureşti: ASE, 2004. – 303p.
  2. Dăianu D. Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituţii. – Iaşi: Polirom, 2009. – 263p.
  3. Douglas M. Cum gîndesc instituţiile. -  Iaşi: Polirom, 2002. – 203p.
  4. Elias N. Procesul civilizării. - Vol. I.- Iaşi: Polirom, 2002. - 320p.
  5. Factorii instituţionali şi influenţa acestora asupra dezvoltării economice / coord.: T. Moşteanu. – Bucureşti: A.S.E., 2006. – 90p.
  6. Leclerc G. Mondializarea culturală. – Chişinău: Ştiinţa, 2003. – 371p.
  7. Pop L. M. Imagini instituţionale ale tranziţiei. – Iaşi: Polirom, 2003. – 223p.
  8. Psihologie organizaţional-managerială: tendinţe actuale / coord. Avram E., Cooper C. – Iaşi: Polirom, 2008. – p.30-31.
  9. Reconstrucţia instituţional-spirituală a întreprinderii, cerinţă a dezvoltării durabile în societatea cunoaşterii / coord.: I. Gh. Roşca. – Bucureşti: ASE, 2006. – 575p.
  10. Sartori G. Teoria democraţiei reinterpretată. – Iaşi: Polirom, 1999. – 512p.
  11. Scott R. Instituţii şi organizaţii. – Iaşi: Polirom, 2004. – 294p.
  12. Transformări globale. Politică, economie şi cultură / D. Held, A. McGrew, D.Goldblatt, J.Perraton. – Iaşi: Polirom, 2004. – 576p.
  13. Норт Д. Институты и экономический рост: историческое введение // THESIS. – 1993. – вып. 2. – с. 69-91.
  14. Парсонс Т. О структуре социального действия. - Москва: Академический Проект, 2000. - 879с.

Despre Antropologie

Contacte

Departamentul Filosofie si Antropologie
e-mail: usm_filozofie@yahoo.com
tel: +373 22 57 75 97


Director Departament Filosofie si Antropologie
Saharneanu Eudochia, dr. hab., prof. univ.


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Copyright © 2011 Made by Erhan Vera. All Right Reserved