DEPARTAMENTUL FILOSOFIE ȘI ANTROPOLOGIE

 

Video






Log in

   sau    Inregistrare

  • Acasă
  • UNICITATEA SPAŢIULUI I...

UNICITATEA SPAŢIULUI ISTORIC CONTEMPORAN
Dodul Dumitru, doctor in filozofie
USM
 
Integrarea tuturor societăţilor într-o istoricitate de tip occidental, mondializarea, circulaţia generalizantă a percepţiei istorice sub chipul actualităţii, au conturat pentru a da naştere în cantităţi industriale, unui nou tip de eveniment, „evenimentul modern”, produs în mare parte de mass-media, metamorforîndu-se în „eveniment - monstru”, în „miracol” al societăţilor democratice, producînd în permanenţă noul. Istoricitatea de tip occidental este susţinută de conceptul lui Hegel cu referire la popoarele „istorice” şi „neistorice”. Paradoxal, dar şi filosofia contemporană revine la divizarea propusă de filosoful german. Acest fenomen este legat de criza teoriei formaţionale, care a determinat dimensiunea istorică a popoarelor, prin recunoaşterea unui cod universal valabil fără, însă, a specifica o diferenţiere cultural-regională şi etnică. Astfel, în spiritul german, conform concepţiei lui Hegel [4, p. 325] este spiritul Lumii Noi, al cărei scop este realizarea adevărului absolut ca autodeterminare infinită a libertăţii, a acelei libertăţi care are drept conţinut forma ei absoluta.
Reprezentanţii noului determinism socio-cultural au stabilit, că posedarea legităţii dinamicii interne este caracteristică doar pentru una din civilizaţiile existente – cea Occidentală. Doar ea a depăşit „limitele timpului ciclic” a „veşnicilor reîntoarceri” trecînd în dimensiunea timpului liniar, caracteristic progresului istoric [4, p.56]. Tot Occidentul are şi capacitatea de a forma un spaţiu unic planetar, o societate internaţională – cea mai cuprinzătoare formă de societate de pe pămînt; ea este unică compusă din alte societăţi mult mai complet organizate – statele, însă membrii fundamentali ai acestei societăţi sunt oamenii, subiecţi ai pactelor şi drepturilor naţionale şi internaţionale [10, p.114]. Idea hegeliană despre popoarele „neistorice” este susţinută şi de autori contemporani. Astfel, autorii lucrării „Spiritul Europei”, A. Compagnon, şi J. Secbashes susţin, că în Occident, atît în Europa, cît şi în Statele Unite ale Americii – lingvişti, specialişti în preistorie, arheologi, antropologi, profesori universitari sau publicişti, atribiue doar indo-europenilor calităţile intelectuale, ontologice şi genetice care s-ar afla la originea marilor aventuri ale inteligenţei umane şi, totuşi, aici se află adevăratele noastre izvoare, comune întregii Europe. Aici se află cultura noastră primitivă. Aceşti oameni, care sunt strămoşii noştri direcţi, se află, prin intermediul nostru, la originea civilizaţiilor şi a ştiinţei cel mai înaintate, a artei şi culturii celor mai rafinate. Spiritul inventiv şi creator i-a condus în 4500 ani de-a lungul unui marş progresiv de la ţărmurile Balticii, pînă pe Lună. [1, p.30].
Comentînd viziunea atribuită trăsăturilor caracteristice indo-europenilor, menţionăm că doar lor le-a fost atribuită „capacitatea de a-şi organiza viaţa politică” - capacitate necunoscută celorlalţi. Ceea ce ar însemna, că alte popoare neoccidentale sunt în faţa unei dure dileme: să fie condamnate la o stagnare totală care, în condiţiile unei izolări sau a unei „comunităţi” de popoare de acelaş nivel în vecinătate, poate părea admisibilă, şi nu e concepută ca un neajuns, dar e suficient ca alături să coexiste o „altă” societate dinamică şi prosperă şi această diferenţă devine insuportabilă; sau să urmeze o istorie străină concepută de avangardismul occidental. Dar, într-o istorie străină nu poţi fi la tine acasă. În acest sens întîlnirea altor civilizaţii cu Occidentul înseamnă înstrăinare – obligarea de a trăi într-o lume străină, cu legi şi obiceiuri luate în credit .
Conştiinţa de a fi în lume a fost pentru fiecare popor determinată de hotarele geografice, etnice, lingvistice. Fiecare popor are nevoie de această stare ca sa existe şi să aibă un rost. Însă, un popor nu trebuie să existe doar la nivelul etnografic. Fără o conştiinţa naţională acest popor este acultural şi aistoric şi civilizaţia lui este mitică. În epocă actuală, cînd este atestată o prăbuşire într-o neobarbarie, în care se încearcă sa se falsifice laturile cele mai profunde ale spiritului, cînd creştinismul este combătut, ducîndu-se o politică de distrugere a ortodoxiei şi a omeniei, cultura din Europa de Est, strîns legată de cea Apuseană, începe să fie îndepărtatătă de sursele ei şi se încearcă restructurarea acesteia în forme străine spiritului autohton. Pentru a depăşi această stare a prezentului, popoarele sunt obligate să lucreze pentru constituirea unei elite, care poate să ţină cont de permanenţele mediului în cadrul procesului istoric, care în complexitatea sa, uneori contradictoriu, dar cu o logică a sa proprie, demonstrează o continuitate şi o legătură dintre fenomene şi evenimente, prezentîndu-se astfel o unitate complexă şi multidimensională. Astfel, afirmăm existenţa anumitor legi universale din cele mai străvechi timpuri, manifestîndu-se în toate componentele vieţii sociale atît ca legi funcţionale, cît şi ca legi ale dezvoltării, ca legi dinamice sau statice. Această amprentă lăsată de istorie, tradiţie, cultură, religie, mentalitate şi temperament constituie unitatea unui organism social, unde toate componentele funcţionează perfect într-un ritm propriu doar entităţii respective. Funcţionarea respectivă se datorează nu doar legilor universale, dar şi originalităţii componentelor societăţii respective şi, în primul rînd, factorului uman.
Procesul istoric nu este doar un flux arbitrar de întîmplări şi fenomene. Istoria, care aparent poate fi concepută ca un dat iraţional, dupa o analiză aprofundată, denotă o continuitate logică a faptelor şi fenomenelor: după o diversitate urmeaza unitatea şi dupa unitate – diversitatea proceselor şi fenomenelor. Această concluzie sa confirmat prin multe cercetări, care au fost înaintate în calitate de ipoteze şi apoi confirmate în teoriile consacrate. O. Spengler [7], A. Toynbee [8], K. Jaspers [13], sunt doar unele dintre numele care au elaborat teorii fundamentale pentru filosofia istoriei.
A. Toynbee şi O. Spengler, acceptau conceptul de diversitate în studiul civilizaţiilor paralele şi cel al culturii, i-ar Hegel, K. Marx, K. Jaspers concepeau istoria prin unitatea şi diversitatea proceselor istorice.
Am efectuat din această perspectivă analiza compontelor principale ale vieţii sociale care doar prin abstractizare pot fi rupte una de alta.  Din aceste considerente putem afirma că: procesul istoric universal are anumite legi universale care funcţionează din cele mai îndepărtate timpuri şi pînă în prezent. Legile respective se manifestă în toate componentele vieţii sociale atît ca legi funcţionale, cît şi ca legi ale dezvoltării; ca legi dinamice sau statice. Există legea universala a producerii bunurilor materiale, daca oamenii nu vor produce aceste bunuri – nu vor putea există. Aceste legi universale însă, nu exclud specificul statului, poporului, sau regiunii. Factorul mediului sau istoria poporului formează calităţi specifice, caracteristice componentelor veţii sociale doar pentru o singură regiune, stat, etnie. Amprenta lăsată de istorie, tradiţie, cultură, mentalitate, temperament formează unitatea unui organizm social, unde toate componentele interfuncţionează perfect şi permanent într-un ritm propriu doar entităţii respective. Ea se deosebeşte de oricare altele prin propriul sistem şi prin funcţionarea acestuia datorită nu doar legităţilor universale, dar şi originalitaţii tuturor componentelor sale, şi nu, în ultimul rînd, a factorului uman.
La etapa actuală spaţiul planetar devine tot mai integrat, interpătruns de zeci şi sute de reţele şi interlegături globale, fapt care cere comunitatăţii mondiale elaborarea şi respectarea unor strategii elaborate de acord comun, general valide, astfel avantajele globalizării devenind accesibile pentru toţi. În toate ipostazele sale contradictorii procesele globalizării sunt o realitate a lumii contemporane, care trebuie să fie luate în consideraţie. Ele formează un factor inevitabil, condiţionat obiectiv şi subiectiv, de devenire a societăţii postindustriale, a civilizaţiei mondiale din sec al XXI-lea. Însă aceste procese se desfăşoară pe fundalul unui alt proces planetar, nu mai puţin important de diferenţiere a civilizaţiilor locale. S. Huntington abordează problema unei posibile ciocniri dintre civilizaţii [5]. Divizarea omenirii, în opinia autorului, provocată de războiul rece, nu mai există, însă se menţine şi provoacă noi conflicte de divizare a popoarelor după caracteristici etnice, religioase şi culturale. Despre „criza” istoriei care este caracteristică fiecărei epoci, A. Zub menţiona: „lumea modernă a avut mereu sentimentul că se află în impas. Ea s-a înfiripat din criza medievalităţii şi a trăit la rîndu-i experienţe critice al căror inventar umple paginile istoriei. Secolul XX, mai dramatic poate ca oricare, a debutat sub semnul crizei, ca să se încheie la fel” [11, p.30]
Ciocnirile intercivilizaţionale între culturi şi religii, elimină ciocnirile între ideile politice intracivilizaţionale, provocate de Occident. Astfel afirmăm că fenomenul religios a fost contestat în termeni filosofici de „maeştrii suspiciunii”, K. Marx, F. Nieitzsche şi S. Freud, la care identificăm o intenţie comună de a supune unei lecturi critice religia pentru a descoperi dincolo de ceea ce proclamă conştiinţa religioasă.
Alături de această ofensivă ateistă, sociologi şi antropologi contemporani ca E. Durkheim, Mauss, Girard ş.a. din potrivă au considerat religia drept element fundamental al construcţiei sociale. E. Durkheim consideră că religia şi credinţele religioase presupun o clasificare a lucrurilor reale sau ideale; religia este acel sistem compact pentru savant, de credinţe şi practici referitoare la lucrurile sacre, adică separate, interzise, credinţe şi practici, care reunesc într-o singură comunitate morală Biserica, pe toţi acei care aderă la ele. [2, p 327].
În lumea de azi nu mai există un monopol religios asupra societăţii, unde însăşi diversitatea religioasă cere o reflecţie înnoită asupra adevărului ultim şi al relaţiei religiilor cu acest adevăr. În lumea modernităţii noaste tîrzii, în lumea „postmodernă” a tuturor pluralismelor şi frămîntărilor, ce pot fi observate şi „impuse” conştiinţelor prin teoretizări abundente – religia, este şi ea un actor printre mulţi alţii.
Nu mai posedăm o ontologie şi, prin urmare, o metodologie a intervalului vertical, o disciplină a treptelor existente între inteligenţa omului creat şi Adevărul Creatorului său. Modelul lumii noastre nu mai admite, în fond, o transcendenţă oferită experienţei, el este plan şi prin consecinţa superficial, redus la suprafaţa imediată a realităţii sau la stratul subţire de realitate pe care îl pot percepe capacităţile de ordin individual ale fiinţei noastre. Cunoaştem şi stăpînim, utilizăm din ce în ce mai complex o porţiune foarte limitată a universului şi a umanităţii noastre. Tot restul, imens, din registrul realului rămîne doar bănuit sau pur şi simplu ignorat, fie cu suficienţă, fie din ignorare. Noua cosmologie, susţine cercetătoarea română A.Manolescu, a extins indefinit acest şi numai acest plan al „experienţei ordinare” şi ne-a obişnuit să credem că el conţine toate dimensiunile lumii şi pe ale noastre. Religiile însele pătimesc împreună cu noi, din pricina platitudinii în care ne-am înghesuit [6]. Pentru credinţa şi apartenenţa după care ne identificăm, de la începuturi suntem gata să luptăm şi să ne sacrificăm. În numele cui? Avem viziuni diferite asupra lumii, atît creştinii, cît şi musulmanii. Ne este sugerat, că cea mai înverşunată reacţie asupra creştinilor vine anume dinspre islam. Nimic comun cu eventualul conflict şi cu relaţiile dintre „Creştinătate” şi Islam. Sintagma „Occidentul şi restul”, care evident nu convine „restului” are împotriva aceluiaşi occident o armă latentă, care a fost lansată cu milenii în urmă - drumul mătăsii. Alături de remarcabilul fenomen chinez, menţionăm indicii care denotă regupări în blocul asiatic din zona ASEAN, ce presupune apariţia unui ansamblu regional mai vast, ce se va constitui în jurul Chinei, Japoniei şi Coreei, eventual reunificate. Dacă aceste tendinţe se vor confirma, nu peste mult timp, un puternic bloc asiatic se va forma, ca o replică la cel american şi la cel european şi nu este greu de imaginat, ceea ce poate deveni axa strategică chinezo-japoneză.
O abordare mai recentă asupra acestei probleme aparţine autorilor francezi D. Haber şi J. Mandelbaum, care evaluează fenomenul de criză a valorilor occidentale în raport cu spaţiul culturilor orientale asiatice. Ei constată o criză a valorilor spirituale anticipînd o eventuală criză în plan economic (consecinţile căreea deja le cunoaştem) [14]. Asemenea fenomene, de fapt sînt o caracteristică a perioadelor de tranziţie şi evident a proceselor civilizatorii, important în acest context este conşientizarea şi abordarea acestora de către elitele civilizaţionale, care au menirea să evite consecinţile trgice întîlnite pe parcursul istoriei.
O concepţie importantă asupra transformărilor istorice, aparţine remarcabilului sociolog N. Eleas, care este reflectată în lucrarea programică „Procesul civilizării”. Problema ridicată prin prisma procesului de civilizare, în concepţia lui N. Eleas, nu este altceva decît problema generală a transformării istorice: transformarea ca ansamblu nu este planificată „raţional”, dar nici nu este o fluctuaţie incidentală a unor forme neordonate. Cercetările anterioare, în concepţia autorului şi îndeosebi acele părţi ale cercetărilor dedicate problemelor dinamicii sociale încearcă să formuleze un răspuns la întrebarea: cum se ajunge în societatea omenească la configurări pe care nici un individ nu le-a plănuit în mod intenţionat şi care nu sunt totuşi alcătuiri nebuloase, lipsite de stabilitate şi structură[3]. Acesta este relativ simplu: planurile şi acţiunile, impulsurile emoţionale şi raţionale ale indivizilor se înlănţuie constant în acord ori dezacord. Această ordine de interrelaţionare socială este cea care determină cursul transformării istorice, fundamentînd procesul civilizării şi al unicităţii spaţiului istoric contemporan. Ea nu este nici „raţională”, dacă prin „raţional” se înţelege ceva creat intenţionat, de gîndirea orientată cu un scop a unor indivizi, nici „iraţională”, dacă prin „iraţional” se înţelege ceva creat în mod incomprehensibil.
Procesele respective denotă constituirea unor grupuri mai largi decît cele naţionale, fapt ce necesită şi constituirea unei ideologii, care să le satisfacă, se formează o nouă conştiinţă. Această conştiinţă este împărtăşită deopotrivă şi de cadrele de conducere ale companiilor transnaţionale, de politicieni şi economişti, intelectuali, poeţi sau pictori. Statul naţional ce se consideră absolut suveran, devine „prea mic” pentru a juca un rol real la scară planetară. Nici unul dintre statele europene nu-şi mai poate asigura de unul singur apărarea şi prosperitatea, preîntîmpina războaiele nucleare, catastrofele ecologice şi deminuarea resurselor. Nu o pot face nici SUA, Rusia, Japonia sau China. Legăturile economice strînse între naţiuni fac ca nici un guvern naţional să nu-şi poată gestiona economia în mod independent, să nu-şi poată controla inflaţiile. Despre o asfel de evoluţie atenţionează A.Toffler încă în anii '60 ai secolului al XX-lea, menţionînd că politicienii care pretind că strategiile ţărilor pot salva inflaţia sau să pună capăt şomajului sunt sau naivi, sau mincinoşi, deoarece majoritatea flagelelor economice se propagă dincolo de hotarele naţionale. Carapacea economică a statului naţional este din ce în ce mai penetrabilă [9].
Totodată graniţele naţionale, care nu mai pot opri curenţii economici, sunt neputincioase şi în faţa mediului ambiant. Dacă nişte uzine chimice din Elveţia îşi deversează reziduurile în Rin, apele astfel poluate trec prin Germania, Olanda şi ajung în Marea Nordului. Nici Olanda, nici Germania nu pot garanta singure calitatea cursurilor de apă propriilor lor ţări. Scurgerile de ţiţei din tancherile petroliere, poluarea aerului, modificările climatice produse prin indadvertenţă, distrugerea pădurilor şi alte activităţi comportă efecte secundare ce se propagă peste hotarele naţionale. Noul sistem de comunicaţii deschide şi mai mult fiecare naţiune penetraţiei din afară, fenomen care a început odată cu revoluţia din 1789, şi care, după politologul A. Panarin, a adus un nou impuls în evoluţia ulterioară a culturii europene – „noua conştiinţă”, care s-a format în urma acestor schimbări şi era orientată exclusiv spre viitor. Au apărut idei a „noilor structuri sociale”, a „noului om”, a „noii ordine sociele”, care au pătruns atît de adînc în conştiinţa maselor, îcît au făcut posibilă o atrofie a culturii prin refularea normelor tradiţionale [12, p.159].
S-a constatat că în lupta dintre vechi şi nou se realizează şi legitatea istorică universală – continuitatea istorică. Aceasta confruntare îşi lasă amprentele şi asupra conştiinţei istorice contemporane care este determinată atît de procesele sociale contemporane, cît şi de formele ei din trecut, din alte epoci. Trecutul, mai bogat şi mai plin de conţinuturi ancorat în mentalitatea oamenilor, cuprinde o perioadă mult mai lungă. Noul – prezentul – este foarte mobil, dinamic, contradictoriu, dar şi fără o bază bine determinată. Trecutul este apreciat prin prisma prezentului, inclusiv şi experienţa acumulată de omenire pe parcursul evoluţiei istorice. În concluzie putem menţiona că, unicitatea spaţiului istoric ca fenomen modern, este determinată de unicitatea şi diversitatea procesului istoric universal, care funcţionează conform anumitor legi din cele mai îndepărtate timpuri pînă în prezent. Legile respective se manifestă în toate componentele vieţii sociale, ca legi ale dezvoltării, funcţionale, dinamice sau statice. Însă, legile universale nu exclud spiritul poporului sau regiunii. De aceea comunitatea mondială în plină creştere a relaţiilor şi legăturilor dintre diferite entităţi trebuie să elaboreze strategii durabile respectate în acord comun şi încercarea de a evita standardele duble în orice tip de relaţii, pentru respectarea valorilor general-umane în numele supravieţuirii, în contextul noii/noilor entităţi sociale apărute în urma transformărilor istorice, pentru a putea soluţiona în comun condiţiile de existenţă a membrilor săi.
 
Referinţe bibliografice
1. Compagnon A., Seebacher J. Spiritul Europei. Date şi locuri. Vol. I. Iaşi: Polirom, 2002.
2. Durkheim E. Formele elementare ale vieţii religioase. Iaşi: Polirom, 1995.
3. Eleas N. Procesul civilizării. Iaşi: Polirom, 2002.
4. Hegel G.W. Prelegeri de Filosofie a Istoriei. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1968. 5. Huntington S. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Bucureşti: Antet, 1998.
6. Manolescu A. Europa şi întîlnirea religiilor. Iaşi: Polirom, 2005.
7. Spengler O. Declinul Occidentului. //Trad. din germană. Craiova: Beladi, 1996.
8. Toynbee A. Studiul asupra istoriei.// Sinteza Volumelor I-VI de D.C. Somervell. Bucureşti: Humanitas, 1997.
9. Toffler A. Al treilea val. Bucureşti: Politică, 198310. Wight M. Politica de putere. Chişinău: ARC, 1998.
11. Zub A. Clio sub semnul interogaţiei. Idei, sugestii, figuri. Iaşi: Polirom, 2006.
12. Панарин А. С. Стиль «ретро» в идеологии и политике: критики и очерки францусского неоконсерваторизма. Москва: Мысль, 1989.
13. Ясперс К. Смысл и назначение истории. Москва: Мысль, 1991.
14. Haber D. Mandelbaum J. La revanche du monde chinois Paris, Ed. Economica, 1996. 

Despre Antropologie

Contacte

Departamentul Filosofie si Antropologie
e-mail: usm_filozofie@yahoo.com
tel: +373 22 57 75 97


Director Departament Filosofie si Antropologie
Saharneanu Eudochia, dr. hab., prof. univ.


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Copyright © 2011 Made by Erhan Vera. All Right Reserved