DEPARTAMENTUL FILOSOFIE ȘI ANTROPOLOGIE

 

Video






Log in

   sau    Inregistrare

  • Acasă
  • INTEGRAREA EUROPEANĂ Ş...

INTEGRAREA EUROPEANĂ ŞI TRADIŢIILE CULTURALE ROMÂNEŞTI
Vasile ŢAPOC, dr.hab.prof.univ.,
Universitatea de Stat din Moldova.
 
            În fond integrarea noastră europeană, la care râvnim, are ca obiectiv sincronizarea învăţământului şi structurilor sociale, economice şi politice din ţară cu cele europene. Intenţie deloc uşoară, ţinând cont de perioada istorică îndelungată de izolare de valorile culturale ale Occidentului, la care am fost supuşi. Astăzi aspiraţiile noastre de „a aduce Europa acasă” pe de o parte se bazează pe valorile europene, la care a contribuit şi poporul român, cum ar fi cele creştine, filosofice şi literare, pe de alta ne lovim de piedici, pericole şi greutăţi care, fie că vin din afară, fie că le provocăm chiar noi.
            E bine să ştim, şi să nu uităm nici noi şi nici cei din Europa, că la dezvoltarea culturii spirituale, şi nu numai, au contribuit substanţial şi Principatele Dunărene. Între secolele al XVII –lea şi până la începutul secolului al XIX-lea s-a produs ceva uimitor, ceva care l-a îndreptăţit pe filosoful şi istoricul grec Cleobul Tsourkas să considere, după cum menţionează Alexandru Surdu, că: „ceea ce au fost Florenţa şi Padova în secolele al XIV-lea şi al XV-lea pentru studiile clasice din Occident, au reprezentat apoi Iaşul şi Bucureştiul pentru Orientul ortodox”   [1, 93-94].
            Ţinând cont că tradiţia culturală este stâlpul cel mai solid al societăţii „valorificarea literară, filosofică şi teologică a tezaurului nostru ar putea să însemne calificarea noastră pe un loc onorabil, dacă nu în economia europeană, cel puţin în cultura europeană şi chiar în cea universală” [1, 110]. Lucrul acesta nu e uşor din două motive: pe de o parte „marile şi bătrânele” culturi europene, deseori nu numai că nu iau în serios cultura unui popor care nu impresionează prin mărimea sa, ba chiar ocupă atitudine discriminatorie. Acest lucru l-au simţit „pe pielea proprie” unii reprezentanţi ai culturii noastre, când în perioada socialismului au încercat să se integreze prin cercetări valoroase, de la egal la egal, în cultura eurepeană. Despre o asemenea experienţă redutabilul om de cultură Adrian Marino, în urma încercărilor de a ne prezenta în Europa prin publicarea rezultatelor cercetărilor sale de înalt nivel în limbi internaţionale – în primul rând e vorba de Cahiers roumains d̉ ١ẻtudes litteraires – relatează pe larg despre trei atitudini occidentale faţă de cei care au rezistat comunismului şi au dorit să se integreze în cultura Occidentului, următoarele:  „1. Dezinteresul total, definitiv (chiar dacă inocent), organic aş spune, pentru o cultură mică, necunoscută, neîncadrabilă canoanelor, standardelor, temelor, modelelor, lecturilor şi sistemelor de referinţe eurocentrice dominante. (...).  2. Tendinţa instinctivă de satelizare, de a te transforma automat într-un „elev” şi „discipol”. Aceasta era, ştiu bine, regula jocului. (...). Rezişti acestei seducţii, care te transformă într-un epigon iremediabil? Eşti tratat imediat cu cea mai distantă şi dispreţuitoare indiferenţă... 3. Supremaţia unor pseudoautorităţi, pseudovalori. În realitate, de cele mai multe ori, de o mare şi inevitabilă mediocritate (...). Nimic mai periculos în această zonă conformistă şi de complicităţi generalizate decât un autentic spirit critic. A revendica o calitate şi egalitate, fie şi virtuală, reprezintă nu numai o tatală imposibilitate practică, dar şi o adevărată absurditate... în ochii partenerilor de competiţie. „Noi” eram declaraţi „inferiori”, „neinteresanţi”, „nefrecventabili” etc prin definiţie” [2, 172]. 
            Deoarece integrarea europeană nu presupune nici contopirea culturilor, care prin definiţie trebuie să rămână originale, deci eterogene, şi nici anihilarea limbilor care sunt purtătoarele acestor culturi, sarcina noastră, a intelectualilor din toate sferele de activitate, constă în ridicarea culturii naţionale la nivelul valoric al culturilor europene. Pe de altă parte, pentru noi, cei din Basarabia, mai trebuie îndeplinită o precondiţie pentru integrarea cu succes în Uniunea Europeană – e vorba de încadrarea organică în cultura naţională. Ca să nu rămânem acolo unde ne aflăm, grija de mâine: integrarea şi unirea cu Europa, nu se poate realiza decât fiind anticipată de o unitate culturală naţională. Aşa că, după cum menţionează pe bună dreptate Constantin Cubleşan „...un mare deziderat este şi rămâne cel al unirii prin cultură, o aspiraţie, o speranţă, un scop nesfârşit pentru care merită să-ţi consacri viaţa   şi activitatea” Iar „...marea noastră unire trebuie realizată în spirit şi-apoi putem păşi liniştiţi cu sufletele împăcate în perimetrul atât de generos al spaţiului fără frontiere dintr-o Europă confraternă al mileniului trei”[3, 6].
            Pentru noi una din căile ce duc la intrgrarea culturală naţională ar fi revenirea la tradiţiile culturii româneşti, îndeosebi ale celor filosofice din perioada interbelică. Fiind o filosofie târzie, după cum se ştie, filosofia românească s-a instituit pe la mijlocul secolului XIX-lea. Ea a reuşit într-un timp record să se sincronizeze cu filosofia, cultura şi ştiinţa occidentală. La aceasta a contribuit cunoaşterea limbilor moderne occidentale, dar şi nivelul cultural şi ştiinţific necesar, precum şi tradiţia, bazată pe o anumită înclinaţie a strămoşilor noştri spre meditaţia speculativă. La toate acestea se adaugă, după cum menţionează A.Surdu: „Câteva generaţii de filosofi şi savanţi au studiat în Austria, Germania şi Franţa, pentru a-şi putea alcătui apoi propriile lor şcoli la Bucureşti. Iaşi şi, după Unire, la Cluj” [1,130]. Astfel noi am reuşit în acele cazuri, când am evoluat în spiritul tradiţiilor naţionale, până la acel nivel care ne permitea preluarea şi dezvoltarea dezideratelor culturii europene prin modalităţi proprii.
            Şi în continuare rămâne ca tradiţiile noastre culturale să le folosim din plin la revenirea în albia valorilor europene. În Conferinţa prezentată în cadrul „Universităţii Radio” la 2 martie1932, între orele 20 -  20 şi 20 de minute, cu titlul Valoarea tradiţiei, Constantin Rădulescu-Motru menţiona că tradiţia este un început de anticipare a viitorului şi că pe terenul religios şi cultural, tradiţia este opera colaborării dezinteresate a întregului suflet de popor. El mai susţinea: „Unde sunt tradiţii, acolo există şi un suflet naţional. Cine ştie a citi în această carte, ştie şi la ce viitor să se aştepte”[4, 139-140].
            Acest „suflet naţional” – totalitate a „sufletelor” particulare – include credinţe şi convingeri despre sine şi poporul căruia îi aparţii. Însă deseori acesta include şi idei eronate, aprecieri şi autoaprecieri greşite. De aici şi importanţa cunoaşterii şi înţelegerii defectelor personale şi naţionale. Baltasar Graciản încă în secolul al XVII-lea demonstra în paragraful Dezminte-ţi metehnele naţiei din Oracolul manual: „Apa împărtăşeşte însuşirile bune sau rele ale vinelor prin care curge, iar omul pe-ale climei în care s-a născut. Unii datorează mai mult decât alţii patriei lor, având parte acolo de un zenit mai prielnic. Nu e naţie, nici chiar din cele mai culte, scutită de vreun defect originar, pe care vecinii nu pregetă să i-l vestejească, fie din viclenie, fie ca mângâiere. E triumfătoare dibăcie să-ndrepţi sau măcar să dezminţi aceste stigmate naţionale: dobândeşti astfel laudabila faimă de unic între ai tăi, căci ceea ce este mai puţin aşteptat e preţuit mai mult. Sunt şi metehne ce ţin de familie, de stare, de slujbă şi de vârstă, care, dacă se-ntâlnesc toate într-un ins şi nu sunt preîntâmpinate de atenţie, alcătuiesc un monstru nesuferit”[5,241]. De aici reiese şi importanţa autocunoaşterii individuale şi colective pentru diagnozarea maladiilor sufletului individual şi colectiv şi îndeosebi,a tratamentului adecvat.
            Despre astfel de defecte ale poporului român vorbea C. Rădulescu-Motru în 1910 într-o Conferinţă la Ateneul Român, devenită ulterior celebră şi cunoscută sub denumirea Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte [6], dar şi A.Marino, o sută de ani mai târziu, când scrie „...de vocaţia şi voluptatea extraordinară a Românului – obsesivă, morbidă, patologică... – de compromitere, denigrare, terfelire, insultă şi umilire” [2,395]  a celuilalt. Caracteristici de care, până la urmă, dă dovadă chiar A.Marino, când se referă la „vocaţia” de astăzi a basarabenilor, dispreţuiţi pentru faptul că vin din spaţiul rusesc, de parcă ei din propria iniţiativă s-au inclus în acest spaţiu. Autorul mărturiseşte: „Pentru mine, tot ce vine din spaţiul rusesc este suspect, perfid, dubios...” [2,411].  Tot şi basta! Astfel împreună sunt aruncaţi şi „kaghebiştii” şi jertfele lor, şi românofilii şi românofobii. Despre acest lucru ne vorbeşte tratarea cu dispreţ a celor mai merituoşi basarabeni, care în condiţii vitrege au rezistat nu doar prin cultură, dar şi prin acţiuni riscante de demolare a regimului politic totalitar. Continuând ideile de mai sus A.Marino conchide: ”Pentru a nu mai vorbi de „academicianul” Mihai Cimpoi, cu scrisori şi telefoane insistente, în plină vânătoare de recenzii” [2,411]. Şi ce-i în toate acestea criminal? Unul din cei mai mari oameni de cultură din Basarabia, academicianul (fără ghilimele) M.Cimpoi doreşte să fie apreciat critic, de la egal la egal în patria sa, de care a fost şi mai este rupt cu forţa. Şi în loc de apreciere loială a creaţiei sale – este „pus la punct” basarabeanul, care în cazul de faţă s-a dovedit a fi M.Cimpoi. N-au scăpat de înjosire nici Leonida Lari şi Grigore Vieru – „mare luptători” (în ghilimele).
            A.Marino cunoaşte îndemnul spre autocunoaştere a lui B.Graciản. Menţionează chiar el: „M-am regăsit mai ales în B.Graciản, care m-a învăţat să mă cunosc şi să mă clarific sufleteşte” [2,14]. Această autocunoaştere l-a condus către formularea unor gânduri importante despre sine, lume şi locul propriu în această lume: „1. A gândi liber, critic, este modul cel mai firesc de manifestare spirituală, în toate domeniile; 2. Contra tiraniei de orice fel şi în orice direcţie...; 3. Există un „om universal” cu tendinţe şi dreptiri peste tot egale; „antropologia” mea se reduce, sumar, la trei note fundamentale: egoismul, amorul propriu şi deprinderea, dimensiunea sa „comunitară”...”[2,37]. Acest amestic de judecăţi valorice, sănătoase cu prejudecăţi i-a condiţionat autorului un compartament conflictual, nesănătos.
            Consilierul filosofic american Lou Marinoff vorbeşte despre ravajiile care le produc falsele convingeri din mentalitatea omului, dar şi a comunităţilor de oameni. El numeşte acest gen de falsă convingere despre sine  şi despre alţii „pathologos”, care.”...invadează şi blochează capacitatea persoanei de a avea succese, împlinind, în schimb, aşteptările eşecului” [7,208].
            Se ştie că sunt domenii de activitate cu oameni dispuşi spre apariţia pathologusului, după cum sunt şi remedii pentru tratarea acestuia. Înţelepciunea, inclusiv cea promovată în istoria filosofiei, inclusiv naţionale, e unul din aceste remedii, derând cu religia şi arta. Alexandru Dragomir – „cel mai înzestrat cap filosofic pe care l-am cunoscut” – în aprecierea lui Constantin Noica, scria în spiritul consilierii filosofice despre „înţelepciunea utilă ca îndreptar (sub.A.D.)”[8,85], adică utilă vindecării, revenirii mentalităţii la normalitate. Îndreptarea e un act complex care include cu necesitate următorii paşi: 1, autocunoaşterea; 2, evaluarea elementelor componente ale „sufletului”; 3, evidenţierea şi neutralizarea elementelor nocive.
            Practicarea unei astfel de experienţe, în modul cel mai evident, o întâlnim la Socrate. Rolul acestuia, aşa cum îl înfăţişază Platon în dialogul Theaitetos, este acela de moaşă filosofică. El consideră că suntem cu toţii însărcinaţi cu idei şi avem nevoie de o moaşă spre a le aduce la lumina zilei. Însă moaşa filosofică e în stare să distingă între ideile pe care noi le-am conceput şi cele care  --  asemenea pathologusului – sunt de fapt „impostori nocivi deghizaţi sub formă de idei”[7,208]. Socrate, comparându-se cu moaşele profesioniste îi zice lui Theaitetos: „Cât despre moşitul pe care îl practic eu, se îngrijeşte cam de aceleaşi lucrări; se deosebeşte însă, prin aceea că moşeşte bărbaţi nu femei şi că cercetează roadele sufleteşti, nu trupeşti ale acestora. Dar cel mai de seamă lucru în meseria noastră este acela că sunt capabil să pun la încercare şi să dovedesc în mod absolut dacă mintea unui tânăr dă naştere unei năluciri mincinoase, ori, dimpotrivă, unui vlăstar adevărat (150c)”[9,191].
            Pentru a nu fi afectaţi de pathologos şi  a ne putea plasa armonios atât în mediul comunitar din Basarabia, cât şi în cel din România şi Unuinea Europeană, trebuie să trecem – de la mic la mare – tratamentul prin cultură, inclisiv prin cel al înţelepciunii filosofice naţionale şi universale. În caz contrar, fiind bolnavi sufleteşte, vom suferi nu doar individual, ca în cazul bolilor fizice, ci îi vom face să sufere şi pe alţii, deoarece sunt suferinţe provocate de relaţiile noastre cu ceilalţi. Şi, invers, dacă boala va fi vindecată, suferinţa va înceta, ceea ce ne va permite să ne manifestăm din plin capacităţile creative de care dispunem, în loc să ne atacăm, mistuiţi de invidie sau orgolii deşarte, unii pe alţii. Aşa ne sugerează să procedăm consilierea filosofică, redescoperită la finele secolului XX-lea de către practicienii americani şi aplicată, derând cu consilierea psihologică şi psihiatrică, doar că cu mai mult succes. Astfel filosofia nu doar teoretic, ci şi practic a început să fie tot mai mult aplicată la rezolvarea problemelor existenţiale ale omului.
            Şi în plan comunitar prin procedura vindecării de obiceiuri nocive vom putea îmbunătăţi imaginea despre noi pe plan internaţional şi ocupa locul meritat în comunitatea statelor europene. Deşi acest lucru ni-l dorim din tot sufletul, noi nu-l putem accepta cu orice preţ. Acceptăm ca, trăind în era cunoaşterii să ne asumăm obligaţia, prin implicarea părţii sănătoase a tradiţiilor europene, să fim oameni buni şi nu doar erudiţi, să fim toleranţi cu cei care sunt altfel decăt noi, rămânând intoleranţi doar cu cei ce încearcă să ne lezeze demnitatea personală sau a neamului. Acceptăm ca lupta dintre idei să fie dusă în cadrul discursului argumentativ şi nu prin atacurile la persoane, purtătorii acestora.
 
Referinţe bibliografice:

  1. Alexandru Surdu, Izvoare de filosofie românească. Eseuri apărute în Revista clipa – Magazinul actualităţii culturale româneşti; Bucureşti: Ed.Biblioteca Bucureştilor, 2010, 172p.
  2. Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Iaşi: Polirom, 2010, 527p.
  3. Citat după: Vasile Ţapoc, Grija de sine sau încă o dată şi cu noi argumente despre necesitatea editării „Filelor de filosofie”- în: File de filosofie, Chişinău, 1996, nr. 2-3, pp.3-7.
  4. Constantin Rădulescu-Motru, Valoarea tradiţiei – în: C.Rădulescu-Motru. Caracter şi destin. Conferinţe la Radio. 1930-1943. Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti: Ed. „Casa Radio”, 2003, pp.137-141.
  5. Baltasar Graciản, Oracolul Manual – în: B. Graciản, Cărţile omului desăvârşit: Eroul. Politicianul. Discernătorul. Oracolul manual. Cuminecătorul. Traducere, prefaţă, note şi comentarii de Sorin Mărculescu, Bucureşti: Humanitas, 1994, pp.233-249.
  6. Constantin Rădulescu-Motru, Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte, Bucureşti: Ed.Anima, 1990, 15p.
  7. Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac: aplicarea înţelepciunii eterne la problemele de zi cu zi. Traducere, note şi studiu introductiv de Florin Lobonţ, Bucureşti: Editura Trei, 2009,509p.
  8. Alexandru Dragomir, Meditaţii despre epoca modernă. Ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Bucureşti: Humanitas, 2010, 275p.
  9. Platon, Theaitetos sau despre cunoaştere – în: Platon, Opere, vol.VI, Bucureşti: Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, pp. 159-298.

Despre Antropologie

Contacte

Departamentul Filosofie si Antropologie
e-mail: usm_filozofie@yahoo.com
tel: +373 22 57 75 97


Director Departament Filosofie si Antropologie
Saharneanu Eudochia, dr. hab., prof. univ.


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Copyright © 2011 Made by Erhan Vera. All Right Reserved