DEPARTAMENTUL FILOSOFIE ȘI ANTROPOLOGIE

 

Video






Log in

   sau    Inregistrare

  • Acasă
  • DEZBATERI CONTEMPORANE...

DEZBATERI CONTEMPORANE ÎN ANTROPOLOGIE: NEOCOLONIALISMUL MODERNITĂŢII TÎRZII
Eudochia SAHARNEANU,
dr.hab.prof.univ. interimar,
 Universitatea de Stat din Moldova.

 
     Fenomenul postcololianismului devine cîmp de cercetare a antropologiei postmoderne, ca o continuare a studiului fenomenului de colonialism, întrucît în esenţă, demersul antropologiei debutează cu interesul crescînd pentru aşa zisele societăţi arhaice sau primitive, care analizate oferă mai apoi cîmp de elaborare a unor principii şi teoretizări specifice.
     Postcololianismul este unul din termeniicriticat începînd cu anii – 90 ai sec. XX de mai mulţi teoreticieni ca fiind folosit aşa de intensiv şi pe o zonă atît de largă încît nu mai poate fi circumscris exact şi nici nu mai sugerează altceva decît o epocă posterioară colonialismului. Acest termen pare să facă trimitere (potrivit prefixului post-) la evoluţia culturilor de după realizarea independenţei de sub puterile coloniale. Totuşi teoria postcolonială se referă atît la dominaţia politică efectivă din imperiile coloniale, cît şi la dominaţia culturală (europocentrică sau mai general a “rasei albe”). Viziunea postcolonială dezvoltată de autori ca Edward Said. Gayatry Spivak. Homi Bhabha, Rey Chow se preocupă de probleme de tipul identităţii în relaţie cu  imperialismul şi naţionalismul; rolul statului în aceste conflicte; conflictele dintre culturile tradiţionale şi cele contemporane.
     Însă pentru a înţelege într-un mod mai profund fenomenul postocolonialismului este necesar de a efectua o repercusiune istorică a începutului şi evoluţiei acestuia. În acest sens, menţionăm că în fapt, postcolonialismul are ca anterior apărut procesul de colonizare, a colonialismului.
     Colonialismul se identifică ca fiind o dominaţie a unui stat sub formă culturală, ideologică, politică, care atrage după sine şi o stare de dependenţă economică a coloniei. După perioada marilor descoperiri geografice din timpul lui Columb, Magellan sau Vasco da Gama, colonizarea în comparaţie cu colonizarea din antichitate cunoaşte o formă nouă care durează pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Această formă de colonialism este dominată de ideologia imperialistă. Termenii de imperialism, capitalism, colonialism sunt termenii preferaţi de propagandă cu care regimul comunist ataca orînduirea capitalistă. Or, capitalismul reprezintă un sistem politico-economic care se întemeiază pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi de schimb. devenind în acest sens chiar o barieră comunismului, dezvoltînd, ca reacţie sau nu, o politică imperialistă. O asemenea politică echivalînd cu o politică de extindere a dominaţiei sau a autorităţii unui imperiu sau al unei naţiuni asupra unor ţări străine sau de dobîndire, de posesiuni coloniale şi de menţinere a lor. Am evedenţiat acest aspect ca urmare a corelaţiei vizibile pe care a avut-o procesul de colonizare şi acest tip de politică imperialistă.
     Vorbind mai sus despre posesiuni coloniale, ar fi necesar de specificat ce înseamnă sau cum este perceput de către antropologie noţiunea de colonie. Rădăcinile acestei noţiuni, ar trebui cautată însă în Roma Antică. Astfel, conform Dicţionarului de Etnologie şi Antropologie (Iaşi 2006), colonia romană era o aşezare permanentă a soldaţilor – ţărani, cetăţeni romani instalaţi în regiunile de graniţă ale imperiului. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, termenul colonie şi colony au căpătat accepţia pe care o cunoaştem în contextul expansiunii franceze şi engleze în America de Nord. În antichitatea europeană şi în istoria veche a Asiei au coexistat 2 forme iniţiale de colonizare. Prima de tip „imperial” constă în expansiunea continuă a unui imperiu prin cuceriri urmate de anexiuni succesive avînd ca efect asimilarea barbarilor, cum ar fi colonizarea rusească înspre Est. A doua formă de colonizare, de natură economică, e mai directă şi constă în crearea unui spaţiu discontinuu format din escale care marcau o reţea de drumuri maritime. V. Hardz distinge două mari forme ale colonizării europene: de implantare şi de integrare. Noţiunea de „implantare”acoperă în fapt două tipuri de situaţii diferite. Cea mai simplă, este cea a unei populaţii prin „substituire”, aşa cum s-a întîmplat în Australia, în coloniile englezeşti din America de Nord. Spaniolii care vor asocia în mod durabil colonizarea cu evanghelizarea, practicînd-o acolo unde condiţiile naturale justificau o politică de „implantare” însoţită de exploatarea extensivă a mîinii de lucru indjgene. Astfel, făcînd o mică incursiune în definiţiile date colonialismului şi coloniei, am putea completa în continuare definiţiile acordate postcolonialismului. Postulăm, prin a începe cu o definiţie celebră, dată de Ashcroft, Griffits şi Tiffin în ontologia lor de texte „The empire Writes Back” (1988), unde termenul de „postcolonialism” cuprinde toate culturile afectate de procesul imperialist din momentul colonizării pînă în ziua de azi. Aici ar putea intra culturi diverse, precum ţările africane, din Australia, Bangladesh, Canada, India, Malaezia, Noua Zeelandă, Pakistan, Singapore sau Sri Lanka. Şi literatura SUA ar putea fi plasată în acest context, chiar dacă ruptura de metropolă s-a făcut cu secole în urmă şi actuala poziţie de putere mondială face ca SUA să respingă ideea de colonie, pentru antropologia contemporană, postmodernă acest lucru devine un interesant obiect de studiu. Ceea ce, însă, nu satisface în această definiţie este generalitatea ei, faptul că omite importanţă primordială a subiectului cultural local şi că de multe ori, acel „post” se referă la o perioadă anterioară cîştigării independenţei. Relaţia cu centrul este paradigmată pentru toate literaturile de acest gen, o relaţie tensionată prin o inferioritate faţă de metropolă. Metropola – este numele dat unui stat imperiu considerat în raport cu coloniile sale. De fapt, putem afirma prezenţa în acest caz, a imaginarului Celuilalt ca non-uman, neavînd nimic surprinzător. „Prima reacţie spontană faţă de un individ este de a-l imagina ca inferior; dacă nu ne vorbeşte limba, înseamnă că nu vorbeşte nici una, cum credea Colon” (Edmund Leach, 1980).
     În fapt, orice discuţie legată de postocolonialism trebuie să înceapă prin delimitarea celor 3 faze din istoria teoriilor postcoloniale.În prima dintre ele situată în jurul anilor 60-70 ai sec. XX, se remarcă strigătul de revoltă a reprezentanţilotr naţiunilor colonizate, care îşi afirmă diferenţa în mod pozitiv, atrăgînd atenţia asupra unor comunităţi care se vor apreciate ca fiind mai mult decît o alteritate devalorizată prin colonizare. A doua fază cuprinde ultimele decenii ale sec. XX-lea şi ar fi perioada marilor ambiguităţi, a neliniştii identitare, a neputinţei de a defini, delimita şi obiectiva caracteristicile, de a pătrunde în adîncuri şi a trasa clar diferenţele deoarece, pe de o parte, s-a creat o rezistenţă la tot ceea ce e legat de perioada colonială, iar, pe de altă parte, ţările colonizate, deşi independente din punct de vedere politic, nu au reuşit să îşi elibereze cu adevărat culturile de influenţa colonizatorilor. În ceade-a treia fază se observă conturarea unei treceri spre un „neo”sau „super” colonialism globalizator, unde diferenţele nu mai sunt considerate opuse, ci complementare, asemenea unor noduri dintr-o reţea orizontală, in care ierarhiile au fost abolite. Trecutul colonial, din ce în ce mai distanţat în timp, este acceptat cu o oarecare seninătate, ambiguităţile sunt văzute dintr-o direcţie mai degrabă pozitivă, iar elementele transnaţionale devin „translaţionale”, deci fertilizante şi puternice. Cînd au apărut, deşi au avut o largă bază antropologică, politică şi istorică, teoriile postcoloniale s-au focalizat cu precădere asupra literaturii fostelor colonii, căutînd să surprindă specificul locului, cu oamenii şi viaţa lor, cu dilemele identităţilor naţionale şi culturale cu problemele legate de multiculturalism, de felul în care civilizaţia colonizaţilor a fost folosită în favoarea colonizatorilor sau de felul în care s-a construit discursul ficţional, pentru a justifica dominaţia colonială. De fapt acest lucru a fost posibil prin aplicarea metodologică a antropologiei. Primul demers în acest sens îl va face B. Malinowski, care înaintează ca prim postulat al metodologiei antropologice, observaţia participativă împreună cu munca de teren. Ce ar putesa însemna acest lucru? Mai întîi de toate, Malinowski, opunîndu-se unei antropologii de „fotoliu”, asupra căreia planau deja multiple discrepanţe, dar care mai era încă practicată, declară în faimoasa sa introducere la „Argonauţii Pacificului de Vest” primatul observaţiei directe şi personale.
     Desigur acest tip de observaţie se cere a i se crea un aparat conceptual şi instrumentar bine definit, pe care îl adoptă şi dezvoltă evident, Malinovski. Însă important este aici faptul, că Malinovski propunînd această metodă a reuşit să depăşească viziunea conform căreia primitivul este inferior europeanului. A-i declara pe indieni „oamenii adevăraţi” a fost fără îndoială un moment de contur în raporturile europenilor cu Celălalt, ceea ce a avut în mod evident o evoluţie, nu doar istorică, dar şi culturală, oferind mai departe un nou cîmp de cercetare pentru antropologi.
     Revenind, însă, la ideea de postcolonialism şi de aici a colonialismului, se dezvoltă, în mod normal şi evident, diverse concepte legate ori de colonii, de politica metropolei, sau concepte legate de situaţia geopolitică a coloniilor. Astfel, Edward Said, relaţionează şi pune în discuţie conceptele de „orient” şi „orientalism”. Ele sunt văzute de fapt, ca un stereotip construit de occidentali pentru a domina, restructura şi avea autoritate asupra colonizaţilor, un discurs imaginar şi real în acelaşi timp, care creează, defineşte şi solidifică poziţia occidentalilor. Confruntaţi cu alterităţi identitare, vesticii au două opţiuni: fie să ignore diferenţele şi să accepte alteritatea, înterpretînd-o din perspectiva propriilor valori culturale; fie să refuze punctul de vedere al alterităţii. Prin urmare literatura colonială şi postcolonială, este divizibilă în două categorii: cea simbolică şi cea imaginară. Prima, bazată pe imperativele egalitariste ale societăţilor vestice, reflectă eficacitatea valorilor, obiceiurilor şi deprinderilor europene fără a nega pe cele indigene. Deşi, au existat unele tendinţe egalitariste în a aprecia literatura colonială ca şi cea europeană, nu putem să nu negăm prezenţa preponderentă a europenilor de a manifesta un evident occidentocentrism. Astfel, occidentocentrismul, desemnează un set de atitudini colective, ce constă din repudierea formelor culturale: morale, religioase, sociale, estetice străine. Civilizaţia occidentală, alături de alţi termeni, precum: „barbarul lumii greco-romane”, „sălbaticul”, sunt termeni dataţi istoriceşte şi oarecum metaforici care transpun o respingere în afara culturii, în natură, a celui care nu se conformează normelor societăţii, ce foloseşte aceşti termeni. De fapt, o asemenea judecată de valoare a occidentalilor, pare a fi universală. Caci, în fiecare grup social se vor manifesta astfel de atitudini pentru toţi cei care împărtăşesc o altă limbă, sunt de altă etnie etc. Occidentocentrismul a dat naştere însă unei intoleranţe, adeziune oarbă şi exclusivă la propriile valori, care poate lua forme extremiste fie religioase, politice sau culturale mergînd pînă la negarea şi distrugerea altor culturi şi altor popoare: etnocid, genocid, rasism. Cazul elocvent, în acest sens este al Germaniei, care a dus în modul cel mai extrem politica de purificare naţională în timpul celui de-al doilea război mondial. Corelînd cele spuse mai sus cu fenomenul postcolonialismului, am putea constata că, deşi fostele colonii şi-au cîştigat propriile lor guverne şi propria lor admnistrare, totuşi ruptura cu trecutul nu s-a produs cu adevărat. S-a păstrat acel amestec de continuitate şi schimbare care leagă perioadele precoloniale, coloniale şi postcoloniale într-o singură arie majoră de investigare, după cum a apărut şi dificultatea de a recunoaşte, integra şi reflecta propria diversitate etnoculturală.
Am putea constata că populaţiile colonizate au participat în mod obligatoriu sau nu, la un proces de asimilare culturală; ar mai putea fi vorba în acest sens de amestecul multicultural, care s-a produs în aceste societăţi avînd ca obiectiv integrarea tuturor culturilor, deşi mereu se va atesta prevalenţa majorităţii asupra minorităţii. Deci, ideologia multiculturală se referă cu precădere la diversitatea grupurilor minoritare cu o cultură diferită de cea a majorităţii. Astfel, multiculturalismul încearcă să propună soluţii de prezervare şi dezvoltare ale asimilării sau integrării.
Adepţii multiculturalismului obişnuiesc să vorbească despre postcolonialism ca raportîndu-se la moştenirea istorică specifică fostelor colonii, în mod retroactiv, în timp ce de fapt  multiculturalismul se ocupă cu diversitatea geopolotică atît în fostele colonii cît şi în restul statelor. În esenţă multiculturalismul se află sub semnul „politicilor diferenţei” teoretizate de Charles Taylor, prin acestea se solicită deschiderea faţă de diferenţe şi acceptarea grupurilor ca avînd identităţi şi nevoi distincte.
Frontierile lumii postcoloniale nu mai sunt doar politice sau lingvistice, ci au devenit mai degrabă imaginative, bazate pe stereotipii imagologice. Europenii, aşa „civilizaţi” cum erau ei. s-au opus timp de secole de-a rîndul ideii că „sălbaticii” pe care i-au descoperit în călătoriile lor peste mări ar fi şi ei tot oameni. Iar cînd au început să o facă, au făcut-o doar cu condiţia atribuirii unei forme sau alta de inferioritate constituitivă: sunt şi ei oameni, dar nu chiar ca noi, ci întrucîtva inferiori nouă.
Şi totuşi, chiar dacă termenul „postcolonial” nu poate fi definit, implicînd o mulţime de semnificaţii ambigue, el este practic şi uşor de folosit ca instrument adecvat în nenumărate situaţii. În plus, atractivă şi provocatoare, literatura postcolonială se constituie ca un mozaic postmodern de texte dintre cele mai variate. Chiar acel post – care ar putea fi interpretat ca o ulteritate şi ne-ar pitea duce cu gîndul la un sfîrşit, la o închidere, la o cronologie apropiată de moarte, nu face altceva decît să rînduiască literaturile postcoloniale la o promiţătoare deschidere de drum, ceea ce devine un nou subiect de cercetare a antropologului. Un element important al postoconialismului care captează atenţie este Limba. Fostele colonii au luat de la colonizatori ceea ce le era util: limbile de circulaţie internaţională. Acest lucru se referă cu precădere la limba engleză, dar şi la alte limbi.
În cele din urmă devine interesant de analizat relaţia dintre procesul de postcolonialism şi cel de feminism, subiect dezbătut la momentul actual la un grad destuil de intensiv.Primul şi cel mai simplu moment este că ambele concepte se raportează în mod opozitiv, reactiv la o formă de dominaţie şi simultan la o sursă de opresiune, fie că aceasta este „dominaţia patriarhală” sau cea colonială, faţă de care se constituie ca alternativă politică. De asemenea, ambele curente se arată critice faţă de raţionalitatea discursului occidental, înterogînd această problemă cu mijloace specifice. Feminismul se situează critic faţă fe raţionalitate, în special, prin modul în care o corelează pe aceasta cu aşa numita „gîndire dualistă”. Analiza gîndirii dualiste în feminism prezintă similarităţi cu categoriile pozitive investigate de structuralişti. Astfel, se porneşte de la seriile de echivalenţe tradiţional atribuite filosofiei greceşti: principiu masculin – minte – raţiune – act, respectiv principiul femenin – materie – corp – potenţa – pasivitate. Se poate observa că aceşti termeni prezintă, prima serie în realitate „privativă”. Prin identificarea termenilor „pozitivi” cu masculinul, iar a celor „privativi” cu femeninul s-a produs, în termenologia feministă, o legitimare a valorilor masculine în detrementul celor femenine. În ceea ce priveşte postocolonialismul, aici raţionalitatea occidentală este criticată în special, sub ceea ce are ea „occidental”, adică europocentric. Teoria postcolonială se arată sceptică faţă de raţionalitatea în spiritul suspiciunii postmoderne faţă de „marile naraţiuni”, care au impus istoria occidentală în detrimentul istoriilor locale multiple. Raţiunea şi valorile legitimate de ea au fost instrumentele care au permis adesea prin violenţă şi prin distrugere, condamnarea Celuilalt ca fiind sălbatic , necivilizat, inuman, contribuind la colonizarea lui.
Important mai este de subliniat faptul, că astăzi, deşi cîmpul antropologiei şi-a modificat din unele puncte de vedere obiectul de studiu, ca urmare mai ales a fenomenului de globalizare, fostele ţări colonizate vor capta mereu atenţia cercetătorului antropolog, deoarece acestea încă mai prezintă un colorit viu de situaţii reale, neexistente în altă parte a lumii. În egală măsură, una din menirile esenţiale ale antropologului este de a arăta lumii întregi, că diversitatea culturală face ca lumea să devină mai bogată, înţeleaptă, de ce nu, iar această diversitate trebuie căutată în totalitatea lumii globalizatoare, fătă a omite sau exclude vreo societate sau grup social.
Asistăm poate la naşterea unei lumi fără centru sau, cel puţin, al cărei centru a devenit problematic, provizoriu, nesigur, parţial, obiect de revendicări universaliste concurente: SUA, desigur, care în ochii a numeroşi analişti par să dispună de o capacitate hegemonică mondială nemaiîntîlnită în istorie; dar şi Europa, bătrînul continent căutând, după ce şi-a îngrijit rănile, să-şi afle în fine unitatea; dar şi Japonia, Islamul, China, mîine poate Brazilia sau Africa de Sud... Trebuie cel puţin să regândim problematica istorică şi sociologică a conceptului de „centru”. Există o vechime istorică a civilizaţiilor „centrale” şi o universalitate sociologică a sentimentului de cen-tralitate: ceea ce numim „etnocentrism” îi caracterizează nu numai pe europenii cuceritori, ci şi pe arabi, chinezi, hinduşi, dar şi pe eschimoşii şi indienii din Amazonia...
Orientarea recentă a antropologilor spre studiul societăţilor complexe a dus la reconsiderarea obiectului care fusese limitat la societăţile tradiţionale. Fenomenele de mondializare au confirmat necesitatea de a nu mai analiza societăţile tradiţionale, favorizând studiul articulării localului cu globalul care a devenit unul din elementele principale ale cercetărilor antropologice. Acest gen de antropologie a produs analizele detaliate ale rezistenţei şi a acomodării – o preocupare cu dinamicile incapsulării, contractată pe relaţiile, limbajul şi obiectele contactului şi reacţiei grupurilor şi persoanelor locale şi cosmopolite care, deşi în poziţii diferite de putere au făcut experienţa deplasării mutuale din ceea ce însemnase cultura pentru fiecare dintre ele. Această modalitate a arătat că miezul analizei antropologice contemporane nu se află în susţinerea vreunui fel de stare culturală prealabilă, ci mai degrabă în formele culturale noi, produse de schimbările din  situaţiile mondializării.
 
Bibliografie:

  1. „Vocabularul societăţii plurale”, editat de Fundaţia pentru o societate deschisă, Timişoara, 1998
  2. „Transformări globale”, David Held, Anthony McGrew, David G.,Polirom, 2004
  3.  Leclerk G. „Mondializarea culturală. Civilizaţiile puse la încercare” Ştiinţa 2002
Peter Burke „Renaşterea Europei. Centre şi periferii”, Polirom 2005
 

Despre Antropologie

Contacte

Departamentul Filosofie si Antropologie
e-mail: usm_filozofie@yahoo.com
tel: +373 22 57 75 97


Director Departament Filosofie si Antropologie
Saharneanu Eudochia, dr. hab., prof. univ.


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    Copyright © 2011 Made by Erhan Vera. All Right Reserved